În 1321, moare Dante Alighieri, cunoscut poet italian, autorul celebrei Divina Comedia. Dante s-a născut în 1265 ca membru al celebrei familii Alighieri din Florența, loiala guelfilor, o alianță politică ce susținea Papalitatea, în opoziție cu ghibelinii, care-l susțineau pe împăratul Sfântului Imperiu Roman.În 1277, când Dante era în vârstă de 12 ani, s-a logodit cu Gemma, fiica unui bogat negustor. Însă, la doar vârsta de nouă ani, a cunoscut-o pe Beatrice Portinari, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. A văzut-o pe aceasta frecvent după vârsta de 18 ani, însă nu a cunoscut-o niciodată prea bine. Se pare ca dragostea pentru Beatrice avea să devină rațiunea poeziei și vieții lui Dante, alături de pasiunile sale politice.
După ce Beatrice a murit în 1290, Dante a încercat să se refugieze în literatura latină. Apoi, s-a dedicat studiilor filosofice în cadrul unor școli religioase, cum ar fi cea dominicană de la Santa Maria Novella.
Dante a fost și soldat, iar în 1289 a luptat în bătălia de la Campaldino, alături de soldații florentini, iar în 1294 s-a aflat printre cavalerii care au făcut parte din escorta lui Carlo Martello d’Anjou (fiul lui Charles de Anjou), în timp ce acesta se afla în Florența.
El a devenit de asemenea doctor și farmacist. În 1318, Guido Novello da Polenta, prințul Ravennei, l-a invitat aici, iar Dante i-a acceptat oferta. La Ravenna a terminat Paradisul și la scurt timp a murit, probabil de malarie. Dante a fost înmormântat în Biserica San Pier Maggiore. mede.
„Cu prilejul împlinirii a șapte sute de ani de la nașterea autorului „Divinei Comedii", un mănunchi de dantologi eminenți juriști și istorici din Italia, R.F.Germania și Franța – au redeschis, în cadru solemn, procesul lui Dante. Dezbaterile au avut loc în ziua de 16 aprilie 1966, în absida bazilicii San Francisco d’ Arezzo, decorată cu superbele fresce ale lui Piero della Francesca. Doua mii de persoane s-au adunat pentru a asculta cuvântul autorizat al dantologilor despre faptele pentru care fusese de două ori condamnat la moarte cel mai de seamă poet al Italiei.
Ca sediu al instanței de judecată ad-hoc a fost ales Arezzo, orașul care cel dintâi și-a deschis porțile înaintea poetului proscris după prima condamnare și de unde au pornit faimoasele epistole dantești „către preaticăloșii" florentini și către Henric al Vll-lea (este vorba de împăratul german Henric al VÎI-lea, căruia Dante i s-a adresat cu încredere și entuziasm ca unui aducător de pace și dreptate și pe care-1 vedea drept mântuitorul Italiei: „Divin, August și Cezar")".
S-a procedat, mai întâi, la audierea „martorilor" care au evocat, în calitatea lor de istorici și cercetători literari, faptele și ideile marelui exilat.
Rechizitoriul susținut de Antonio Bollocchi, președintele secției penale a curții de apel din Perugia, nu i-a lipsit nimic din asprimea unui act de acuzare. Fără a-și ascunde venerația față de „divinul" poet și cerând iertare pentru faptul că trebuie să întineze cu scăderile sale faima unui bărbat atât de însemnat, reprezentantul Ministerului Public n-a omis nimic din ceea ce ar fi putut justifica cele două condamnări.
Portretul moral al omului supus judecății a fost zugrăvit, de asemenea, fără menajamente, pe baza mărturiilor unor biografi și istorici care au scris într-o vreme nu prea îndepărtată de aceea în care a trăit poetul. Acuzatorul și-a concentrat eforturile pentru a demonstra că în împrejurările istorice date și în baza legiuirii penale de atunci, osândirea lui Dante era inevitabilă.
Replica apărării a fost viguroasă și strălucită. Eminentul avocat florentin Dante Ricci n-a lăsat fără răspuns nici una dintre învinuiri. N-a tăgăduit cusururile poetului, dar a știut să pună în lumină rectitudinea lui de caracter. Temeiurile de fapt și de drept ale condamnărilor le-a spulberat cu argumente trase deopotrivă din legislația vremii și din principiile permanente ale dreptului penal. Dublat de un dantolog reputat, apărătorul poetului și-a fundamentat convingător cererea de achitare. Finalul pledoariei a fost la înălțimea nobilei cauze apărate: „Florentinii, negustori și bancheri robuști, n-au crezut în divina misiune cu care se simțea investit Dante. N-au recunoscut în omul cu chipul supt și mersul gârbovit, din mulțimea anonimă a proscrișilor, pe Surghiunitul fără vină purtător de miraculoase mesaje perene. Dar istoria a validat gândirea sa și visul său. Ceea ce ieri i-a fost imputat ca o crimă de Lese – Patrie, este astăzi speranța vie ce însuflețește și consolează lumea de pe tot pământul"…
„L-au condamnat ca rebel: și era un profet".
„L-au izgonit din cetate: și a avut ca patrie lumea".
„Asupra capului său, în locul securii infame, a coborât în lumina timpurilor o coroană de glorie".
În ultimul cuvânt, înaintea deliberării, Dante Ricci, a explicat rostul rejudecării după aproape șapte sute de ani a procesului lui Dante arătând că documentele din Libro del Chiodo și din Libri palerarum trebuie să fie restudiate de juriști, nu numai de istorici, filologi și literați, pentru că tocmai juriștii ar putea, cu tehnica și cu acea „mens" ce le este proprie, să le surprindă sensul și semnificația; și dacă s-ar putea după șapte sute de ani, dincolo de o hagrografie de-acum convențională, să identifice în fața dreptului și în fața istoriei, în fugarul politic florentin pe „Surghiunitul fără vină".
A urmat verdictul – de achitare firește – al judecătorilor, care înainte de a-și da votul, și-au motivat public opinia, cu argumente istorice și de drept. Unul dintre magistrați a avut ideea ingenioasă de a invoca în beneficiul genialului poet două drepturi excepționale: dreptul la extratemporalitate și dreptul la extrateritorialitate: „Geniul nu trăiește numai în epoca sa, ci anticipează viitorul. Geniul nu trăiește numai pe pământul său de baștină, ci în tot neamul omenesc".
În deliberarea publică a completului, format din președintele tribunalului, Ernesto Eula, fost prim președinte al Curții de casație, iar ca membri ai completului prestigioși profesori universitari și înalți magistrați, s-a mai spus: „Că uneori Dante a lovit, în aspra sa bătălie de cetățean și poet, pe stăpânitorii vremii, în acele clipe el nu cedat numai conștiinței sale libere de om al epocii sale; el s-a supus datoriei față de viitor. A putut Bonifaciu al VII-lea, a putut Carol de Valois, au putut atâția alții, nobili, prelați sau suverani, biciuiți de el, să-1 numească rebel, dar rebelul de atunci era întemeietorul și crainicul unei civilizații noi. Nu există judecători pentru a judeca geniul. El este singur, în această singurătate se realizează răsturnarea poziției dintre el, justițiabilul și judecătorii săi, pentru că judecătorii sunt astăzi pulbere în mormântul lor, dacă acesta mai poate fi găsit, în vreme ce el e viață vie în lume".
Națiunile civilizate nu rămân niciodată tributare erorilor judiciare și că timpul nu înseamnă și uitare. Reluarea procesului lui Dante reprezintă îndeplinirea unei datorii față de unul dintre cele mai semnificative nume ale literaturii universale.