-o notă cu privire la frâna hidraulică a tunului de 120 si modul în care s-a comportat această piesă ;
-o notă cu privire la o modificare adusă formațiunilor de artilerie ;
-o notă privind Madagascarul ;
-proiectul manualului de tir al artileriei de campanie (14 martie 1894).
Acest din urmă document este extrem de greu de procurat si nu-1 pot avea la dispoziție decât câteva zile. Ministerul de război a trimis un număr fix corpurilor de armată și acestea răspund de ele. Fiecare ofițer care deține un asemenea proiect trebuie să-1 remită după ma nevre. Vă rog deci să rețineți ceea ce vă interesează și să-1 puneți apoi la dispoziția mea. Afară dacă nu preferați să vi-1 copiez in extenso și să vă trimit copia. Voi pleca la manevre" .
Bănuielile, alimentate de puternicul curent antisemit din epocă, vor plana asupra lui Alfred Dreyfus, ofițer evreu în Statul-major al Franței. Marele avocat Labori, apărătorul lui Dreyfus, va putea spune : "La început a fost borderoul… Nu a existat decât borderoul", adăugind imediat : "Este prea mult spus, nu a existat decât scrisul de pe borderou" . Pentru că princi palul indiciu care părea să confirme bănuielile împotriva căpitanului Dreyfus era asemănarea, pe care doi ofițeri în sărcinați cu ancheta, condusă de maiorul Du Paty de Clam, o vedeau între scrisul acestuia și cel de pe borderou.
Pe 10 octombrie 1894, Ministerul de Război comunică Președintelui Franței, Casimir Périer, rezultatele anchetei provizorii. Se decide consultarea a doi grafologi renumiți în Franța, Gobert și Bertillon – , pentru a se stabili dacă scrisul de pe borderou este al lui Dreyfus și, deși opiniile celor doi erau contradictorii, s-a luat în considerare concluzia lui Bertillon, incriminatoare pentru Dreyfus. Unicul "argument" era acela potrivit căruia, deși scrisul de pe borderou nu coincidea cu cel al lui Dreyfus, diferențele erau inserate intenționat de cel bănuit pentru a nu fi suspectat.
În data de 15 octombrie 1894, Dreyfus este arestat la Ministerul de Război. Maiorul du Paty de Clam îi ordonă să scrie, după dictare, frazele din borderou, apoi îl pune sub acuzare și îi înmânează un revolver pentru a se sinucide. Dreyfus refuză și își declară nevinovăția.
La 29 octombrie 1894, ca urmare a lipsei de probe (perchezițiile și interogatoriile numeroase nu oferiseră nici un indiciu de vinovăție), maiorul du Paty de Clam comunică ministrului de război, Mercier, propunerea de suspendare și faptul că ia în considerare chiar achitarea lui Dreyfus. Este de notat faptul că surse importante din Minister alimentau pornirile antisemite ale presei franceze cu zvonuri incriminatoare la adresa lui Dreyfus. Potrivit unui asemenea zvon, acesta și-ar fi recunoscut vinovăția!
Pe 31 octombrie 1894, sub presiunea presei, Ministerul de Război va declara că a fost arestat provizoriu un ofițer francez pentru înaltă trădare și că ancheta continuă. Tot ca urmare a virulentei campanii de presă, Consiliul de Miniștri va decide, la scurt timp, trimiterea în judecată sub acuzația menționată.
19 decembrie 1894 este data la care, în ședință secretă, începe procesul lui Alfred Dreyfus în fața Consiliului de Război. Acuzarea este susținută de maiorul Bexon d\’O rmescheville, iar apărarea de avocatul Demange, iar reprezentant al Ministerului de Război este colonelul Picquart. Unica probă din proces, reprezentată de concluziile grafologului Bertillon, este ușor înlăturată. Totuși, în timpul ședinței, maiorul Paty aduce la cunoștință președintelui Consiliului (dar nu și acuzării, respectiv apărării!) două dovezi împotriva lui Dreyfus: o scrisoare semnată "Alexandrine" de atașatul militar italian adresată atașatului militar german von Schwartzkoppen. Scrisoarea conținea următorul pasaj : "Regret că nu v-am văzut înainte de plecarea mea, în orice caz voi fi îna poi în aproximativ 8 zile. Veți găsi alături planurile pe care canalia de D. mi le-a remis pentru dv.". Tribunalul a fost convins că inițiala D. indica pe Dreyfus.
Trebuie precizat că stampila poștală, din martie 1894, era apocrifă, scrisoarea datând în realitate din 1892, iar inițiala D. desemna pe un oarecare Dubois .
A doua probă era o telegramă cifrată , datată 2 noiembrie 1894, interceptată, trimisă tot de atașatul italian de data aceasta șefului său de Stat major. In telegramă se spunea : "Dacă căpitanul Dreyfus nu a avut relații cu dv. ar fi necesară o dezmințire din partea ambasadorului, pentru a se evita comentariile presei".
În interpretarea Ministerului de Război, comunicată tribunalului, sensul real al telegramei era următorul : "Căpitanul este arestat ; Ministerul de război are dovada relațiilor sale cu Germania ; dezmințire oficială, emisarul nostru este la curent" .
Referitor la telegrama cifrată, aceasta fusese greșit decodată, pentru că, prin ea se cerea guvernului să dezmintă orice legătură cu Dreyfus în cazul în care el nu era agent al Italiei. Judecătorii militari, însă, s-au lăsat convinși de așs-zisele probe din dosarul secret și neluând în considerare adevăratul lor conținut, pronunță în unanimitate condamnarea lui Dreyfus.
În aceste condiții, prin sentința din 22 decembrie 1894, Alfred Dreyfus a fost osândit la deportare perpetuă într-o incintă fortificată și la degradare militară (legea nu prevedea pedeapsa cu moartea).
Pe 31 decembrie 1894, instanța respinge recursul formulat de inculpat, menținând condamnarea.
Degradarea militară s-a desfășurat în cadrul unei ceremonii umilitoare, în curtea școlii militare din Paris, pe data de 5 ianuarie 1895, în fața a 4000 de soldați și ofițeri. În timp ce i se frângea, în mod simbolic, sabia, Dreyfus și-a strigat încă o dată nevinovăția, demn și fără nici o urmă de emoție.
Pe data de 13 aprilie 1895, Dreyfus debarcă pe insula Diavolului, o stâncă pustie în arhipelagul Insulelor Salvării, situat în largul coastelor Americii de Sud. Dreyfus a ispășit 5 ani de surghiun într-un fost lagăr de leproși, până la reabilitarea sa, urmare a curajoasei acțiuni a scriitorului Emile Zola.
La puțin timp după condamnare, Mathieu Dreyfus (fratele celui exilat) pornește o amplă campanie de informare a forurilor militare și politice în scopul revizuirii procesului, dar nu a putut dezvălui public adevărul pentru că risca să fie acuzat de divulgarea de secrete de stat.
În iulie 1895 colonelul Piquart este promovat la conducerea "secției de statistică" a armatei franceze. Acest fapt apare ca favorabil condamnatului, întrucât Picquart remarcase fragilitatea probelor acuzării încă din timpul procesului, la care participase ca observator al din partea Ministerului de Război. Ceea ce i-a întărit convingerea a fost interceptarea unei depeșe (petit bleu), pe data de 1 martie 1896, document expediat de col. Schwartzkoppen maiorului Esterhazy; această depeșă era dovada legăturii lui Esterhazy cu serviciul de spionaj german, dat fiind faptul că scrisul de pe borderou era identic cu cel de pe depeșă, deci nu putea fi decât un singur autor: Esterhazy.
Picquart începe o serie de investigații în privința lui Esterhazy, despre care află că este un veșnic datornic, pasionat de jocuri de cărți și midinete, ce își manifestă cu orice ocazie disprețul față de poporul francez și, în plus, își părăsise familia pentru o amantă. Toate acestea au creat profilul unui declasat, în stare să-și trădeze conștiința și țara pentru bani. Cu aceste concluzii s-a înfățișat Picquart generalului Gonse, subșeful Statului major francez, în septembrie 1896. Acesta nu a vrut să ia în considerare cele remarcate pe bună dreptate de Picquart, acuzându-l chiar de prea mult zel.
Generalul Gonse i-a pus în vedere situația existentă: a recunoaște în acel moment faptul că s-a comis o eroare judiciară ar echivala cu a aduce un prost renume armatei franceze și cel mai bine ar fi să păstreze pentru sine adevărul. Cum Picquart a refuzat acest lucru și devenea incomod, a fost trimis de șefii săi în Tunisia, însă, înainte de a pleca, i-a dezvăluit avocatului Leblois rezultatul cercetărilor sale. Acesta nu a ținut faptul secret și a dezvăluit presei detaliile legate de procesul Dreyfus.
În noiembrie 1896 apare la Bruxelles, în trei mii de exemplare memoriul semnat Bernard Lazare și intitulat O eroare judiciară: adevărul asupra afacerii Dreyfus, prin care se demonstrează nevinovăția lui Dreyfus. Memoriul a fost trimis deputaților, mai multor personalități și ziarelor pariziene. Revizuirea procesului părea inevitabilă acum, iar dezbaterile legate de acest caz se mutaseră în arena politică. Pentru mult timp, în Franța au ființat două tabere: dreyfusarzi și antidreyfusarzi și au fost cazuri când se trecea dintr-o tabără în cealaltă.
În iulie 1897, avocatul Leblois aduce la cunoștința vicepreședintelui senatului, Scheurer-Kestner, cele aflate de Picquart. La rândul său, Scheurer îl înștiințează pe președintele republicii Félix Faure, pe președintele Consiliului de miniștri, Méline, pe ministrul de război, Billot. Cu toate acestea, nu s-a înregistrat nici un progres, întrucât nu era în interesul oficialităților să facă lumină în dosarul Dreyfus. Presa continua, însă, dezvăluirile, publicând în facsimil borderoul acuzator, fapt care a profitat cauzei Dreyfus, întrucât, printre martori a apărut un bancher, Castro, ce a recunoscut scrisul de pe borderou ca aparținând unui datornic al său, Esterhazy.
Mathieu Dreyfus adresează, pe 15 noiembrie 1897, o scrisoare ministrului justiției prin care îi face cunoscut acestuia că Esterhazy este autorul borderoului. Iată textul acestei scrisori :
"Domnule ministru,
Singurul element pe care se bazează acuzarea formulată în 1894 împotriva nefericitului meu frate este o scrisoare nesemnată si nedatată. Din această scrisoare rezultă că do cumente militare confidențiale au fost comunicate unui agent al inamicului.
Am onoarea să vă fac cunoscut că autorul acestui document este contele Walsin – Esterhazy, maior de infan terie, care primăvara trecută a fost pus în retragere pentru infirmități temporare. Scrisul maiorului Esterhazy este iden tic cu cel de pe document. Vă va fi foarte ușor să vă pro curați un specimen al scrisului acestui ofițer.
Sânt, de altfel, gata să vă comunic unde veți putea găsi scrisori ce-i aparțin, scrisori de o indiscutabilă autenticitate și a căror dată este anterioară arestării fratelui meu.
Nu mă îndoiesc, Domnule Ministru, că veți binevoi a da curs fără întârziere cauzei justiției, cunoscând pe autorul actului de trădare pentru care a fost condamnat fratele meu" .
În luna decembrie a anului 1897, marele romancier Emile Zola, cunoscut pentru spiritul său justițiar, este contactat de Scheurer-Kestner și de avocatul Labori, în scopul de a intra în luptă alături de tabăra dreyfusarzilor. Cu ani în urmă, Zola luase apărarea lui Manet și a altor pictori talentați, prigoniți de pontifii picturii academice, ocazie cu care avea să declare: "Voi fi întotdeauna de partea învinșilor. Înainte de a-i judeca pe acuzați, trebuie judecați judecătorii!". Zola va trece de partea dreyfusarzilor, însă, după câteva luni de zile – timp în care s-a convins de nevinovăția acuzatului.
Este ordonată, la scurt timp, o anchetă; pe data de 4 decembrie 1897 Consiliul de Război începe instrucția în privința lui Esterhazy. Cu toate că maiorul Ravary, conducătorul instrucției, constată nevinovăția lui Esterhazy, guvernul decide trimiterea acestuia în judecată. Procesul începe pe 10 ianuarie 1898 și, cum era de așteptat, maiorul este achitat imediat, în pofida existenței unor probe evidente de vinovăție, fapt ce denotă gradul de independență al justiției în epocă.
Pe fondul acestei dubioase achitări, Emile Zola consideră că unicul mod de a schimba ceva în cursul evenimentelor este supunerea acestui caz judecății civile, a juraților, prin provocarea unui proces având ca obiect calomnia prin presă. Astfel, Zola intenționa să redacteze o scrisoare adresată președintelui Franței, Félix Faure, prin care să aducă acuze grave unor persoane determinate, dezvăluind legăturile dintre armată și justiție și sperând că, dat în judecată, va avea ocazia să facă cunoscut tuturor adevărul despre înscenarea suferită de Dreyfus. Așadar, în noaptea ce a urmat achitării lui Esterhazy, scriitorul compune, alături de redacția ziarului "L\’ Aurore", celebra scrisoare "J\’ accuse…!", care, pe 13 ianuarie 1898, când a fost tipărită în „L\’ Aurore” și răspândită prin Paris, a avut efectul unei bombe. Antidreyfusarzii au căzut în capcana întinsă de Zola, căci, cinci zile mai târziu, ministrul de război face plângere penală împotriva lui Zola și a lui I.A. Perrenx, girantul ziarului "L\’ Aurore".
Pe data de 7 februarie 1898 începe procesul intentat lui Zola, în fața curții cu jurați a departamentului Sena. Apărătorul lui Zola este avocatul Labori, asistat de Georges Clemenceau. În ampla sa pledoarie, maestrul Labori a încercat să înlăture acuzația adusă lui Dreyfus, demonstrând nevinovăția lui și culpabilitatea lui Esterhazy. Avocatul general, Van Cassel, reprezentant al Ministerului Public, încercând să încurce planurile apărării a luat cuvântul: "Planul preveniților este de a repune în discuție în fața curții cu jurați, care este necompetentă, autoritatea absolută a două hotărâri judecătorești pronunțate în cauzele Dreyfus și Esterhazy[...]. Se încearcă aici, printr-un mijloc revoluționar să se provoace o dezbatere scandaloasă".
Maestrul Labori a replicat fervent: "Între învinuirile pretins defăimătoare care fac obiectul plângerii ministrului de război și celelalte învinuiri din scrisoarea deschisă a lui Zola există o legătură indisolubilă; nu o simplă conexitate, ci o veritabilă indivizibilitate[...]. Cum vom demonstra noi că s-a acoperit o ilegalitate, dacă nu suntem lăsați să demonstrăm mai întâi că s-a comis o ilegalitate…". Legat de autoritatea lucrului judecat, avocatul a precizat: "Acest lucru judecat cetățenii îl respectă, ei au dreptul să-l respecte, dar numai pentru căîl cred corect și legal judecat. Acolo unde nu mai există drept, acolo unde nu mai există legalitate, acolo unde nu mai există justiție, nu mai există lucru judecat!". Instanța a decis,însă, că nu există nici o legătură de conexitate ori de indivizibilitate între cauzele menționate de apărare.
Procesul a durat 15 zile și apărarea a propus aproape două sute de martori. Majoritatea persoanelor audiate s-au ferit să spună adevărul, invocând instituția secretului profesional. Labori, acuzând superficialitatea acestui artificiu, a afirmat: "Martorii confundă secretul profesional cu secretul de stat. În procesul Zola nu se poate vorbi de secret profesional, pentru că faptele în discuție nu constituie confidențe ce li s-au făcut în virtutea profesiei lor, iar despre secrete de stat nu poate fi vorba atâta vreme cât documentele supuse dezbaterii s-au aflat la un moment dat în posesia unor persoane particulare". Nici această argumentație nu a fost luată în considerare de instanță, iar martorii au continuat să se ascundă în spatele instituției menționate.
Pe parcursul procesului, atenționat de președintele Curții să-și scurteze pledoaria, Labori a replicat: "Ori de câte ori avocatul ministerului de război va cere cuvântul la începerea dezbaterilor pentru a-i impresiona pe cei doisprezece cetățeni de bună-credință (jurații), căroraziarele din strada Saint Dominique (antidreyfusarde) le tipărește numele în fiecare seară, printr-un procedeu ce seamănă a intimidare, de fiecare dată când avocatul Statului-major, care știe foarte bine că are a se apăra, va veni la această bară să se arunce în balanță, nu ca martor, ci ca un soi de sprijinitor oficios al ministerului de război, imediat apărătorul d-lui Zola, oricare i-ar fi oboseala, oricare i-ar fi emoția, oricare i-ar fi tristețea, se va ridica în apărarea inculpatului[...] "Vreau lumina, vreau limpezimea; însărcinat cu apărarea lui Zola, voi face totul pentru ea, până la capăt!"
Când i s-a dat cuvântul, Zola a citit o declarație personală afirmând, printre altele: "Eu singur am decis ca obscura, monstruoasa afacere să fie adusă în fața jurisdicției dumneavoastră și eu singur, de bunăvoie, v-am ales pentru ca Franța să știe totul și să se pronunțe. Actul meu nu a avut alt scop, și persoana mea nu înseamnă nimic, am jertfit-o mulțumit doar de a fi pus în în mâinile d-voastră, nu numai onoarea armatei, ci și onoarea primejduită a întregii națiuni".
În finalul pledoariei, Labori s-a adresat juraților spunând: "Mai presus de toate, nu vă temeți de nimic: energia morală este aceea care face tăria popoarelor. Dați, deci, prin achitare, un exemplu de fermitate! Vă dați bine seama că acest om este onoarea Franței! Zola condamnat înseamnă Franța care se lovește pe ea însăși! Aveți curajul de a o simți și de a ceda impulsului d-voastră firesc!"
Reprezentantul ministrului public, cerând cuvântul la replică, a spus, printre altele: "Iată ce reprezintă un ordin în concepția lui Zola, iată apărarea contradictorie pe care și-a făcut-o inculpatul care, prin apărătorul său, pe de o parte, a insultat armata, iar pe de alta a declarat ipocrit că șefii militari au fost de bună-credință!". După rostirea acestor cuvinte, avocatul apărării a cerut și el dreptul la replică: "Nu eram obișnuit să primesc, într-o incintă a justiției, lovituri personale de asemenea natură[...].D-l avocat general, înșelat, pesemne și antrenat de exemplele de autoritate pe care unii au venit să le dea aici, și-a imaginat că are dreptul să dea lecții. Eu i le refuz! Nu s-a ridicat decât pentru a lansa câteva cuvinte răsunătoare. Åžtiu bine…ele erau pregătite pentru o manifestație pe care era îndreptățit s-o aștepte din partea unei săli alcătuite contra noastră". Din nou către jurați: "Sunteți suverani! Spuneți, dacă aveți curajul, că acest om este vinovat de a fi luptat, contra tuturor urilor, contra tuturor mâniilor, pentru justiție, pentru drept și pentru libertate".
La sfârșitul procesului, pe 23 februarie 1898, după jumătate de oră de deliberare, jurații au dat verdictul: ambii inculpați sunt vinovați, iar magistrații au stabilit pedepsele: scriitorul este condamnat la 1 an închisoare și 3000 franci amendă, iar Perrenx la 4 luni închisoare și 3000 franci amendă.
Sentința de condamnare este atacată de Zola cu recurs, motivat de faptul că, potrivit legii presei, acțiunea penală trebuia formulată de acei ofițeri lezați și nu de ministrul de război, iar recursul este admis. Militarii au făcut, însă, o nouă plângere penală, învestind astfel curtea cu jurați din departamentul Seine-et-Oise.
La data de 23 mai 1898 începe, la Vesailles, al doilea proces al lui Zola, iar Labori, urmărind să temporizeze mersul lucrurilor, invocă excepția de procedură a incompetenței teritoriale, respinsă. Pentru a obține, totuși, o amânare, avocatul declară recurs. În acest timp, s-a dovedit ca fals unul din documentele prezentate de acuzare la proces, iar în timpul percheziției efectuate la domiciliul falsificatoarei (amanta lui Esterhazy), s-a descoperit chipiul acestuia, ce avea în căptușeală adevăratul document ce-l incrimina pe Esterhazy. Arestarea acestuia era, acum, inevitabilă.
Pe 18 iulie 1898, procesul lui Zola este reluat la Versailles și, pentru că acesta avea să se desfășoare sub auspicii nefavorabile, Zola este sfătuit să părăsească Franța. Romancierul pleacă în Anglia, la Londra, nevoit, datorită hăituirii continue, să-și schimbe permanent numele și adresa.
Ministrul de război, îndoindu-se de autenticitatea documentelor pe care le-a citit în Cameră, îl însărcinează, la 13 august 1898, pe căpitanul Cuiquet să cerceteze mai atent dosarul Dreyfus și astfel se descoperă că documentul semnat "Alexandrine" este fals, iar bănuielile cad asupra maiorului Henry , devenit colonel. La interogatoriul care i se ia, Henry termină prin a mărturisi că a falsificat între gul text, cu excepția primelor cuvinte și a semnăturii. Arestat, se sinucide a doua zi în închisoare. Generalul de Boisdeffre, șeful Statului-major, își dă demisia.
Pe data de 4 septembrie 1898, compromis prin probele descoperite la anchetă, Esterhazy părăsește Franța și se refugiază în Anglia.
La 26 septembrie 1898, Curtea de Casație este sesizată de ministrul Justiției cu o cerere de revizuire a procesului lui Dreyfus, iar pe 27 octombrie același an are loc prima ședință a Secției penale care, pe 29 octombrie, declară revizuirea admisibilă și ordonă un supliment de anchetă. Din nou au loc manifestații, cam panii de presă, atacuri violente în ziare etc. Văduva colonelului Henry acționează în justiție pentru injurii pe scriitorul Joseph Keinach, care publicase o serie de articole privind a facerea Dreyfus si obține condamnarea acestuia. Mai mult, pentru a o sprijini în acțiunea sa, ziarul "La libre parole" deschide o listă de subscripții, acțiune care a dat rezultate: 15 mii de persoane au trimis ziarului 131 000 franci aur.
Pentru a evita orice complicație, președintele Curții de Casație, Mazeau, propune ministrului Justiției ca cererea de revizuire să fie judecată de secțiile reunite ale Curții.
Astfel, la 3 iunie 1899, Curtea de Casație, cu toate secțiile reunite, compusă din 50 magistrați, pronunță în unanimitate, casarea sentinței de condamnare a lui Dreyfus trimițând cauza spre rejudecare consiliului de război din Rennes. Zola se întoarce în țară în iunie. La rândul său, Dreyfus revine în Franța la 30 iunie.
Soluția consiliului din Rennes, influențată de numeroșii conspiratori infiltrați la nivel înalt în Statul-major, a fost de condamnare a lui Dreyfus, cu circumstanțe atenuante, pe 9 septembrie 1899 Pe fondul noii condamnări, antidreyfusarzii și-au manifestat încă o dată predilecția pentru violență, pe 14 august, când un individ necunoscut atacându-l cu focuri de revolver pe Labori în timp ce acesta se îndrepta către tribunal.
Pentru a protesta față de noua condamnare a lui Dreyfus, Zola publică, la 12 septembrie 1899, un articol în "L\’ Aurore", intitulat Al cincilea act , în care scriitorul atacă virulent nedreptatea înfăptuită: "[...]Un minister public grotesc, care a întrecut marginile imbecilității, lăsând istoricilor de mâine un rechizitoriu al cărui neant stupid și nimicitor va constitui o stupoare veșnică, de o asemenea cruzime senilă și încăpățânată, încât apare inconștientă, născută de un animal uman neclasificat încă."
Contextul politic de la sfârșitul anului 1899 pare favorabil desfășurării celui de-al doilea proces al lui Dreyfus: Félix Faure decedează și, treptat, dispar politicienii și generalii din posturile-cheie ale statului.. Cu toate acestea, noul guvern nu s-a angajat în revizuirea procesului lui Dreyfus, ci a preferat să grațieze inculpatul și să amnistieze, în septembrie 1899, toate infracțiunile legate de procesul acestuia. Dreyfus a acceptat grațierea, dar și-a rezervat dreptul de a promova cererea de revizuire. Zola a protestat din nou, deși nu putea refuza amnistia: "Amnistia este făcută contra noastră, contra apărătorilor dreptului, pentru a salva pe adevărații criminali, închizându-ne gura printr-o clemență ipocrită și injurioasă și punând în același sac pe oamenii cinstiți și pe ticăloși."
În noaptea de 28 spre 29 septembrie 1902, marele scriitor Emile Zola se stinge din viață în locuința sa, asfixiat cu bioxid de carbon emanat de o sobă înfundată cu moloz. Jumătate de secol mai târziu, un oarecare Hacquin relatează șefului ziarului Libération că un antrepenor ar fi recunoscut că moartea scriitorului a fost opera sa și a unor complici, ei fiind cei care au înfundat cu moloz coșul casei lui Zola.
Jean Jaurès, începând din 6 aprilie 1903, preia conducerea luptei pentru dovedirea nevinovăției lui Dreyfus și formulează o cerere de revizuire împotriva sentinței de condamnare pronunțată de consiliul din Rennes. Cererea este admisă de Curtea de Casație și, prin decizia din 12 iulie 1906, Dreyfus a fost, în sfârșit, achitat, punându-se capăt astfel unui proces ce a bulversat Europa timp de 12 ani.
Ca o măsură de reparație morală: Dreyfus a fost reabilitat, pe 20 iulie 1906, conferindu-i-se Legiunea de Onoare în grad de cavaler în cadrul unei ceremonii solemne ce s-a desfășurat în aceeași loc în care îndurase, pe nedrept, umilința degradării cu ani în urmă.
Se terminase, în sfârșit, un proces care, așa cum s-a afirmat cu drept cuvânt, a zdruncinat din temelii societatea și statul francez.
Mulți consideră și astăzi nerezolvată problema adevăratului "trădător".
Una din ipoteze este că eforturile serviciilor secrete de a acoperi pe Esterhazy se explică în acest fel.
O întâmplare bizară a dat si dă de gândit.
Cu câteva luni înainte de izbucnirea afacerii Dreyfus, un autor de romane de aventuri publică, în ziarul „Le Petit Journal", un foileton, în care tema este următoarea : mai mulți intriganți se hotărăsc să compromită un locotenent de geniu, Philippe, atașat pe lângă Ministerul de Război, sus trăgând un dosar cu documente secrete din biroul unui colonel si informîndu-1 apoi pe acesta, printr-o scrisoare anonimă!
Mulți s-au întrebat dacă era vorba de o simplă coincidență.
Nu este singura întrebare rămasă fără răspuns în ana lele marilor procese.
Pentru mai multe detalii vă recomand filmul care tratează foarte bine acest caz, rolul principal fiind interpretat de cunoscutul actor Richard Dreyfus – “Prisoner of Honor” ( 1991 ). Pe parcursul filmului, urmăriți:
• cum a scos în evidență acest proces conflictul între sentimentul justițiar al francezilor și prejudecățile lor adânc înrădăcinate.
• cum Dreyfus, care abia apare în film, rămâne în centrul filmului.
• diferitele forme de antisemitism prezentate în film.
E posibil ca un alt regizor să reușească o mai bună și mai aproape de realitate ecranizare a Afacerii Dreyfus, dar Russell reușește în filmul său de 88 minute să îmbine atât drama cât și satira usturătoare, fără a ocoli divertismentul. Richard Dreyfuss interpretează rolul personajului principal al Afacerii, George Picquart, care reușește prin investigațiile și protestele sale să răstoarne sentința de condamnare pentru trădare a lui Alfred Dreyfus, țapul ispășitor (datorită originii evreiești) într-un scandal de spionaj.
Russell scoate în evidență că sursa răului se află în încăpățânarea unor lideri militari de a păstra aparențele fără să se gândească la cât de dăunătoare este această atitudine, lecție aplicabilă și în zilele noastre. Actorul Richard Dreyfuss reușește o atitudine eroică, sobrietatea sa echilibrând umorul regizorului, fapt ce creează impresia că filmul a fost realizat în colaborare de Zola și Molière.
http://www.avoconsult.ro/category/cazuri-procese-afaceri-celebre-mult-mediatizate-si-cunoscute/