AURELIA CHIRCUNăscută în Capitală, la 13 februarie 1980, Aurelia Chircu a început să scrie încă din clasele mici, nuvela fantasy Cum să ajungi vedetă, fiindu-i publicată, în 1996, în revista şcolară „Noi despre noi” din Alba-Iulia. Mare amatoare de sf şi fantasy, fană a serialului „Capcana timpului” şi cititoare înfocată a lui Dumas, Druon, Hemingway, Zola, Rice, Tolkein, Koontz, dar şi a lui Sadoveanu şi a prozei fantastice a lui Eminescu, ea a adus ulterior la cunoştinţa publicului, prin postarea pe site-urile Twilight Forum Romania, Fairy Fiction, Book Pub, Fan Fic Mania, Revista literară Visul şi Vampiries Diaries Romania a doua nuvele, intitulate Regis de Aeternum şi Întunericul Sinelui, apreciate de cititori. După aceste prime încercări şi ca urmare a modului încurajator în care au fost primite, Aurelia a decis să prezinte publicului o operă de maturitate, un fantasy cu largă adresabilitate şi care explorează tematici şi probleme diverse, pe care speră ca cititorii să le aprecieze. Fragmente din această lucrare i-au fost publicate în revistele online Egophobia şi Faleze de piatră.
Văzându-l acum pe eşafod, cum primeşte ultima împărtăşanie de la cardinalul de Oreya, se întreba dacă îl iubise vreodată pe acest tânăr nobil şi dacă meritase tot zbuciumul de până atunci. Toată dimineaţa şi-o petrecuse pe holurile anticamerei regale, cerşind măcar un strop de bunăvoinţă din partea soţului ei; pe la orele prânzului, se resemnase cu gândul că nu o va primi.
Sprijinită de braţul doicii, Yasmine îşi apăsă mâna pe pântecele în care creştea moştenitorul regatului Samira. Deşi sarcina era abia la început, regina avea impresia că biata creatură ştie că părintele ei se pregăteşte să moară şi se frâmânta straşnic, provocându-i leşinuri dese şi neprevăzute, care îi ştirbeau din credinţa poporului şi o istoveau grozav. Se temea că seara aceea o va găsi în lumea umbrelor şi nu voia să plece, că nu venise încă timpul ei şi era convinsă că regele o mai iubea.
Negăsindu-şi locul în jilţ, Yannis se uita când înspre regină, când spre condamnat şi abia apoi către poporul său. Acesta aştepta nerăbdător, sperând poate ca ultima suflare a cavalerului să-i transporte şi pe ei, măcar pentru o clipă, în iadul în care considerau că omul ce-a ridicat ochii la Yasmine îşi va găsi eterna veghe.
Regele Yannis se credea şi mai nefericit decât omul pe care-l trimisese la eşafod. La o judecată pripită, ar fi recunoscut că ar schimba oricând locul cu prizonierul său. Dar poporul Goldenwarului aştepta de ani întregi un succesor şi dacă el nu continua să lupte pentru a i-l dărui, probabil că oamenii s-ar fi răsculat, acuzând că profeţia declinului cetăţii lor se întâmpla din pricina lui.
Şi nu se gândea atât la el, cât la femeia pe care o nenorocise din propria lui vanitate. I se strângea inima, ştiind că el o împinsese în braţele tânărului cavaler Yessen, care se dovedi a fi chiar regele Samirei, regatul cu care se afla în război. Tânărul, ce-şi ascunsese adevărăta identitate, căzuse în mâinile ostaşilor lui Yannis şi, odată luat prizonier, regele poruncise spânzurarea lui, alături de ceilalţi prinşi.
Însă privind mai atent către grupul din care făcea parte şi regele, recunoscu în Yessen pe duşmanul ce-i cruţase viaţa, în timpul bătăliei. De aceea, îi îngădui o ultimă dorinţă înainte de execuţie. Ideea că prin îndeplinirea ei îşi adusese sie însuşi la înfăptuire o năzuinţă mai veche, pe care buna cuviinţă nu-l lăsase până atunci s-o întreprindă, nu schimba, din punctul lui vedere, faptul că se ţinuse de cuvânt.
Singurul care nu-şi făcea griji era regele Yessen, cel urcat pe eşafod, alături de oamenii lui, în haine simple, de spovedanie. Cardinalul recita cu glas tare un amestec de tropare, pregătit special pentru ziua aceea; lui Yessen îi dădea impresia că-şi ascultă prohodul. Tânărul îngâna pios rugăciunea preotului, întrerupându-se ades din cauza protestului vreunui besmetic, plictisit că nu începe spectacolul, iar în răstimpul dintre tropare, îşi ridica ochii îngustaţi de soarele de august şi studia absent spânzurătoarea de care atârnau cuminţi mai multe ştreanguri decât putea el număra, fără să piardă şirul închinăciunilor.
Dar nu-i păsa de sine, ci de femeia şi pruncul din pântecele ei. Copilul lui, deşi convenise că va fi moştenitorul lui Yannis, iar el îi va întovărăşi pe ostaşii săi în moarte. Nu ceruse alta decât să nu i se dea în vileag identitatea adevărată; cât despre partea cu dorinţa, pofti să vorbească fie şi o dată cu încântătoarea fată pe care o văzuse, atunci când fusese adus la palat. Nu ştia că cea pe care o îndrăgise dintr-o privire era chiar soaţa regelui şi nici că Yannis nu putea să aibă urmaşi, iar un tânăr în situaţia şi cu însuşirile lui alese era mai mult decât un dar trimis de zei.
Fiind în puterea regelui cuceritor, Yessen primi să intre împreună cu Yannis în iatacul reginei. Cum era înveşmântat într-o simplă mantie, a cărei glugă îi acoperea faţa şi ascultând porunca de a nu vorbi absolut deloc în timpul actului amoros, Yessen putea trece aproape neobservat.
Dar Yasmina, care suferea în tăcere din cauza soţului ei, ce devenise irascibil şi grosolan în ultima vreme, până şi cu ea, şi asta fiindcă nu aveau copii, găsi o alinare subită în atingerile fine ale bărbatului ce o ţinea în braţele sale şi pe care nu-l văzuse deloc. Poate că era normal să fugă, să scape din acel triunghi periculos, impus de un suflet disperat, dar nu era îndeajuns de puternică încât să facă asta; nu îndrăznea să se revolte prea mult înaintea regelui, că altfel ar fi trimis-o înapoi, la curtea Silverwurdului şi ţările ar fi reînceput lupta încheiată prin căsătoria lor.
Rugăminţile ei au fost însă zadarnice, soţul încredinţând-o că acea noapte fusese prorocită de vrăjitoarea de pe muntele Dalon şi astfel trebuia să decurgă. O iubise cu acea tandreţe pe care ea o crezuse demult pierdută şi asta o ajutase să-şi închipuie că totul avea să fie bine.
Şi poate că aşa ar fi fost, dacă n-ar fi avut curiozitatea să afle cine era misteriosul bărbat din dormitorul ei. Doica îi mărturisi totul şi nu mică îi fu mirarea reginei să afle că purta copilul unui străin şi, că în locul unei discuţii liniştite, condamnatului i se oferise şansa să dezmierde trupul celei pe care o îndrăgise şi mai ales, fără ca ea să ştie despre asta. Meschinăria soţului ei o îngrozea.
O întâlnire la catedrală, în ochii tuturor, fără secrete. Îşi spuseră puţine cuvinte, dar cu miez, şi Yasmina hotărî că omul acela era bun şi va încerca orice căi să-l convingă pe Yannis să-l cruţe. Dar regele nu-şi permitea să se afle păcatul lui şi, atunci, minţind că omul atentase la pudoarea reginei, îl adusese astăzi la eşafod.
*
Cu privirea absorbită de imaginea unicei sale iubite, Yessen mai că nu sesiză când laţul îi strânse grumazul. Regina ce se credea vinovată de eventuala lui moarte, încă spera ca pe Yannis îl va mustra brusc conştiinţa şi va opri execuţia. Dar nu se întâmplă asta; când trupul lui Yessen prinse a se zbate, regina începu să strige înnebunită numele soţului ei, apoi scoase un ţipăt sfâşietor, venit parcă de pe altă lume, şi leşină în braţele doicii.
Când se trezi, făcliile erau deja aprinse în palat. Nu ştia cum ajunsese acolo, nu-şi amintea nimic. Aplecată asupra ei, doica îi ştergea obrazul cu un şervet albastru, umezit în apă de trandafiri. În puţine cuvinte, femeia o anunţă că regele era mânios la culme şi aştepta ca ea să se refacă cât de cât, ca s-o poată trimite spre regatul părinţilor ei.
Yasmina zâmbi cu amărăciune, dându-şi seama că făcuse totul pentru pacea dintre regate, iar răsplată nu era deloc plăcută. Întrebă despre tânărul Yessen şi, cum doica îi spuse că regele poruncise ca nimeni să nu se atingă de leşul lui, se ridică din pat, revoltată, dorind să se ocupe ea de ultimele îngrijiri pe care le mai putea aduce viteazului rege. Dar imediat ce se ridică, durerea o lovi cu forţe proaspete şi doica fu nevoită să-i confirme avortul care se petrecuse.
Descoperirea aceasta o convinse că trebuie să părăsească palatul cât mai curând. Ingorând protestele docii, Yasmina fugi.
Peste câteva ceasuri, ostaşii găsiră un dric cu doi morţi; bărbatul cu hainele sfâşiate la împărţeala călăilor şi răni multiple pe trup fusese rege al Samirei, iar femeia întinsă lângă el şi care-l îmbrăţişa, fosta regină a lui Yannis. După ce-i privi un timp cum stăteau ei acolo, cuminţi, tovarăşi în moarte, regele luă o faclă din mâna unui ostaş şi aprinse cu flacăra ei poalele rochiei soţiei sale.
Iar el şezu în locul acela, uitându-se cum focul le devorează corpurile, inhalând cu lăcomie fumul şi îmbătându-se cu mirosul de carne arsă.