Cazul/Afacerea Marie Besnard

În ziua de 21 iulie 1949, în ziua arestării, Marie Besnard avea 53 de ani și la acea vreme una din cele mai avute persoane din orășelul francez Loudun.

Afacerea Marie Besnard a izbucnit dintr-un zvon.

La 25 octombrie 1947, Leon Besnard, soțul Mariei Besnard, a decedat după o scurtă suferință. Imediat după aceasta, s-a lansat zvonul că ar fi fost otrăvit. De cercetări s-a ocupat inițial un judecător de instrucție tânăr, Pierre Roger, care împreună cu inspectorii de la siguranță Nocquet, Chaumier și Normand au lansat afacerea Besnard care avea să dureze nu mai puțin de 12 ani. Suspiciunea de otrăvire s-a născut imediat, dar nu existau martori în această privință. Din spusele locuitorilor micului orășel însă inspectorul Nocquet și-a dat seama de cheia esen­țială a acestui caz, și anume că, obsedată sexual, femeia a scăpat de bătrânul ei soț ca să poată conviețui cu un tânăr, fost prizonier german de război despre care se spunea că este amantul Măriei Besnard, în ciuda diferen­ței de vârsta de 30 de ani.

Se zvonea chiar că Leon Besnard ar fi spus cu obidă că el nu mai era stăpânul casei ci servitorul ser­vitorului lui. Se știa că după moartea soțului Marie a plecat cu tânărul în câteva călătorii lungi cu automobilul și că atunci când tânărul s-a reîntors în Germania, în 1948, ea a păstrat legătura cu el. De fapt, ea 1-a convins pe tânăr să se întoarcă la Loudun, în anul următor și să pretexteze că este în căutare de lucru în Franța, deoarece nu găsise o slujbă în Germa­nia. Motivul său nu era de loc neplauzibil pentru că dezvoltarea economică postbelică a Germaniei nu începuse încă la acea dată.

În ziua de 16 ianuarie 1949, mama Mariei Besnard, Marie Louise Davaillaud, născută Antigny, în vârsta de 87 de ani, care locuise în casa fiicei ei din 1940, a decedat. Doctorul Gallois, care-l îngrijise și pe Leon Besnard punându-i mai întâi diagnosticul de criză hepatică, iar mai târziu de angină pectorală și în sfîrsit de uremie, a fost chemat să o îngrijească și pe bătrână. În ianuarie 1949, o puternică epidemie de gripă făcea ravagii în Loudun. Când bătrâna, după o suferință scurtă, a intrat în comă urmată de o hemiplegie, doctorul a considerat că ea fusese slăbită de gripă și ca urmare a suferit o hemoragie cerebrală, în orice caz, și moartea bătrânei a oferit din nou un subiect de bârfă locuitorilor orășe­lului.

Astfel, inspectorul Nocquet a aflat că bătrână fusese mânioasă când și-a dat seama de legătura fiicei ei cu neamțul și că ea a fost aceea care a acuzat-o cel mai tare în legătură cu planul reîntoarcerii lui tânărului german. Nocquet a bănuit, prin urmare, că după ce și-a ucis soțul, Marie Besnard și-a ucis și mama pentru a-si putea satisface nestingherită pornirile ei erotice. Un martor a descris acum inspectorului ultimele ore ale vieții lui Besnard care se plângea de dureri acute stomacale, de vomă și i-a relatat dialogul dintre el și muribund : „Vai, ce mi-au dat ?" „Cine, germanul ?" „Eram pe punctul de a manca supa când am văzut un fel de lichid pe farfuria mea. Mă­rie a turnat supa peste el. De îndată ce am mâncat supa, am început să vomit".

In ziua de 9 mai 1949, s-a obținut avizul Tribunalului pentru exhumarea lui Leon Besnard din cimitirul Loudun precum și pentru expertizarea cadavrului suspect de intoxicație. Ex­pertiza toxicologică urma să fie făcută de doctorul Georges Beroud, directorul laboratorului poliției din Marsilia, care, de decenii, se bucura de o deosebită reputație în sudul și sud-vestul Franței. Cadavrul fusese îngropat de aproape un an și jumătate. Părțile necesare expertizei toxico­logice au fost puse în borcane etichetate și trimise la Marsilia. Doc­torul Beroud a trimis rezultatele expertizei sale la Poitiers. In ra­port Beroud scria că estima că Besnard fusese intoxicat cu aproximativ 39 miligrame arsenic pe kg/corp, Ca urmare a cantității mari de arsenic, s-a emis un ordin de exhumare și a mamei Măriei Besnard. Beroud a descoperit nu mai puțin de 58 de miligrame de arsenic pe kg/corp.

La 21 iulie 1949, inspectorii Nocquet și Normand i-au arestat pe Marie Besnard și pe amantul ei și i-au dus în fața lui Pierre Roger din Poitiers.. După un lung interogatoriu, el a trimis-o pe Marie la închisoarea Pierre Levee i-ar pe neamț l-a eliberat temporar. Dietz a trecut imediat granița în Germania și nu s-a mai întors niciodată.

Ancheta a dat rezultate fantastice, descoperindu-se un șir de decese misterioase, nu numai printre membrii familiei Besnard, dar și printre vecinii și prietenii lor. În anul 1927 Marie Besnard, pe atunci în vârstă de 23 de ani, se căsătorise cu vărul ei August Antigny, mun­citor agricol. August Antigny a decedat în 1929 de tuberculoză, așa cum indica actul de deces, dar după exhumare, survenită după 22 de ani, Be­roud a descoperit în rămășițe 60 de miligrame de arsenic pe kg/ corp, si în acest caz o dovadă de otrăvire fatală cu arsenic.

In 1929, Marie Besnard s-a recăsătorit. Căsătoria cu Leon Besnard a însemnat pentru ea urcarea primei trepte pe ierarhia socială. Besnard avea o casă în Loudun, o fabrică de frânghii și o apreciabilă proprietate la țară. Mărie Besnard a ignorat dușmă­niile din familia soțului său și a reușit să intre în grațiile mătușii soțului ei, văduva Louise Lecomte, care a făcut un testament prin care lăsa averea sa Mariei și surorii lui Besnard, Lucie. La scurt timp după aceea, la 22 august 1938, și mătușa lui Leon Besnard a decedat. Examenul toxicologic făcut de Beroud ră­mășițelor din cadavru a evidențiat existența unei cantități de 35 mg arsenic pe kg/corp.

La 2 septembrie 1940, bunica lui Besnard, văduva Gouin, a decedat, unic moștenitor fiind Leon Besnard. S-a hotărât ca și cadavrul ei să fie exhumat, însă rămășițele ei erau însă atât de ușoare și prezentau urme de arsenic atât de infime încât în acest caz nu putea să se facă o acu­zație de omucidere.

Tatăl Mariei Besnard, Pierre Davaillaud, murise în ziua de 15 mai 1940. Cauza morții era apoplexia, dar, cu toate acestea, analizele au evidențiat prezența unei cantități de 30 mg arsenic pe kg/corp. Marie Besnard a moștenit ferma tatălui.

La 19 noiembrie 1940, a murit socrul Mariei Besnard, pe care ea îl vizita adesea, în ciuda animozităților dintre el și soțul ei. Åži în acest caz, Beroud a găsit 38 mg arsenic pe kg/corp în cadavrul exhumat. În urma decesului, familia Besnard a intrat în posesia unei sume totale de 227.734 franci.

La 16 ianuarie 1941, la numai câteva săptămâni, soacra Mariei și-a urmat soțul în mormânt -pneumonie. Jumătate din suma moștenită a revenit fiicei ei, Lucie, iar cealaltă jumătate, în valoare de 262 325 franci, familiei Besnard. Roger a cerut ca si cadavrul Măriei Louise Besnard să fie exhumat. S-au găsit 60 mgr arsenic pe kg/corp.

La câteva săptămâni, la 27 martie 1941, Lucie Besnard, a fost găsită spânzurată în casa părinților ei. Când Beroud a găsit 3,0 mg de arsenic pe kg/corp în rămășițele ei, Roger a început să suspecteze că Leon Besnard participase și el la otrăvirea mai întâi a părinților, apoi a surorii, pe care o spânzurase ca să se creeze impresia că este vorba de o sinucidere. Mai târziu, a ra­ționat Roger, însuși Besnard a căzut victimă impulsiunilor criminale ale soției lui. La acea dată însă, motivația nu mai era avariția, ci frustrarea sexuală.

La 14 iulie 1929, a decedat și un vecin al familiei Besnard, Toussaint Rivet. Cauza decesului, trecută în certificat, era tuberculoza.

Soția cofetarului, Blanche Rivet, a cerut familiei Besnard să o ajute în administrarea micii ei proprietăți. După un timp, ea s-a mutat la familia Besnard, cărora le-a cedat casa în schimbul unei mici rente anuale. Ea a decedat la 27 de­cembrie 1941. Åži decesul ei a fost pus pe seama tuberculozei. Ma­rie Besnard fusese aceea care o îngrijise pe bolnavă. Analizele au arătat că în fiecare cadavru era o cantitate de 18 mg arsenic pe kg/corp. Lista nu s-a terminat insă.

În mai 1941, cînd tru­pele germane au intrat în Franța, două verișoare în vârstă de-ale lui Leon Besnard, Pauline și Virginie Lalleron, si-au găsit adăpost în casa familiei Besnard. Toți banii Paulinei constau în niște bancnote ascunse într-o curea.

Când a murit, la 1 iulie 1941 sora ei a insistat să-i lase Mariei Besnard toată averea lor.

Virginie a decedat la numai opt zile după moartea surorii ei. Beroud făcea deja analizele, dar viteza era în detrimentul unei expertize atente. El a găsit și de data aceasta o cantitate de 48 de miligrame de arsenic pe kilogram corp la Pau­line și 24 pană la 30 de miligrame de arsenic în cadavrul Virginiei Lalleron.

Din păcate însă nu existau martori care să dovedească că Marie cumpărase sau utilizase arsenic. O altă dificultate consta în aceea că în nici unul din cazuri nu fuseseră observate simptome acute sau cronice de otrăvire cu arsenic. Roger voia să evite o acuzație bazată pe dovezi de cir­cumstanță. De-a lungul celor doi ani de cercetări preliminare, el a încercat toate metodele pentru a o face pe Marie Besnard să mărturisească.

De exemplu, el a tri­mis o informatoare în celula Mariei Besnard, dar prudența si te­nacitatea deținutei ori poate inocența ei au determinat-o să nu facă nici o remarcă care să o trădeze. Ea își păstra sângele rece și din cauza că apărarea fusese preluată de unul din cei mai renumiți avocați din Paris, Albert Gautrat. Probabil că Gautrat s-a hotărât să preia acest caz neobișnuit cu mult înainte de a vorbi cu Mărie Bernard. își dăduse deja sea­ma de faptul că acuzarea va trebui să se bazeze, în mare parte, pe probele toxicologice și știa din experiență că putea oricând să răs­toarne complet cursul procesului dacă reușea să discrediteze do­vezile științifice.

În ziua de 20 februarie 1952, în sala tribunalului din Poitiers, a început procesul Besnard. Înainte de a începe propriu-zis procesul crimelor, Marie Besnard a fost acuzată că și-a în­sușit în mod ilegal unele sume de bani, reprezentând rentele plă­tite unei rude decedate a cărei semnătură era falsificată pe chi­tanțe de Marie. A fost găsită vinovată și condamnată la doi ani închisoare și o amendă de 50 000 franci. A fost o schemă bine gândită pentru a o discredita, dar cum se va vedea nu a avut efectul scontat. De-abia a doua zi a început procesul pentru crimele propriu-zise care avea sa dureze 12 ani.

Acumularea de zvonuri a contribuit la realizarea tabloului acuzatei ce fusese prezentată ca o criminală. Nu existau martori a căror depoziție să aibă valoarea reală a unei dovezi judiciare și toate aveau rolul de a semăna îndoiala și nu de a realiza acuzarea. Se evoca din ce in ce mai des numele doctorului Georges Beroud, care descoperise otrava si, care nu era din păcate cel mai cunoscut toxicolog din sudul Franței. Se ridica astfel întrebarea cum a ajuns arsenicul in corpul victimelor și cine l-a introdus.

Apare însă în scenă Gautrat, avocatul Mariei, care a intrat, nu se știe cum, în po­sesia unei părți a corespondenței dintre Roger și Beroud, precum și a câtorva documente de laborator de la Marsilia de care s-a folosit cu sârguință și destul de inte­ligent încât să stăpânească datele științifice necesare pledoariei.

Beroud a intrat în sala tribunalului în dimineața zilei de 23 februarie 1952. A prezentat mai întâi împrejurările în care, de- a lungul câtorva luni de zile, a muncit din greu dato­rită nenumăratelor exhumări care au avut loc, mai ales la Loudun. Probele de analizat au fost transportate la Marsilia. Beroud izolase arsenicul cu aparatul lui Marsh, determinând cantitățile de otravă mai cu seamă prin metoda Willcox și se folosise și de colorimetrie. Era sigur că estimarea cantităților de arsenic găsit în cadavre era corectă, în limitele erorilor inevitabile care apar în analizele can­titative.

Pe lângă aceasta, analizase și numeroase probe din pământul din jurul mormintelor pentru a stabili conținutul lor în arsenic solubil și ajunsese la concluzia că arsenicul solubil era pre­zent în sol în cantități neglijabile si, ca urmare, nu putea să explice prezența unor cantități atât de neobișnuite de arsenic în cadavre. Beroud a refuzat să facă afirmații neacoperite din punct de vedere științific, neputand afirma cu tărie că arsenicul a fost pus de o mană criminală în cadavre.

Gautrat a pus la cale o serie de capcane medico-legale încât întregul eșafodaj al analizei to­xicologice a lui Beroud a fost subminat. Greșeala lui a constat în faptul că nu s-a străduit să fie cat se poate de exact în cazul fiecărui detaliu din munca de laborator și nu a supravegheat îndeaproape activitatea asistenților săi.

Gautrat a început cu interogarea medicilor Seta și Guillon, care răspunseseră de exhumările de la Loudon, făcând disecția și separând părțile din cadavre care urmau să fie trimise, în borcane­le pe care tot ei le sigilau, pentru analize, la Marsilia.

„Sunt con­vins", a spus el amabil, „că ați lucrat cu cea mai mare atenție, totdeauna numărând borcanele și întocmind liste cu tot ceea ce se trimitea la Marsilia…". „Desigur", a răspuns Seta, „am fost într-adevăr foarte atenți". Gautrat a luat un număr de liste de pe masa din fața lui, le-a distribuit judecătorilor, juraților și reporterilor. Luându-se în con­siderație cele spuse de doctorul Seta, a declarat avocatul, într-ade­văr se poate crede că domnia sa nu a știut cum să aducă la cu­noștință instanței anumite probleme pe oare el ca avocat al apă­rării se simțea obligat să le dezvăluie acum. Dacă se vor compara listele făcute de doctorul Seta la locul exhumării cu listele de probe ale doctorului Beroud, se va observa că la Marsilia se trecuseră pe liste mai multe borcane, conținând probe din cadavrele implicate în procesul Besnard decât fuseseră umplute cu probe și trimise de la Loudun. Beroud, luat pe neașteptate de acest atac, nu a putut spune nici un cuvânt. A privit spre sala tribunalului complet dezorientat. „Te rog, nu te necăji, doctore !" a continuat Gautrat cu un sar­casm de care numai geniile rele sunt capabile, „într-un laborator ca al dumneavoastră, asemenea lucruri se pot întâmpla. E firesc ca dumneavoastră să primiți în fiecare zi borcane cu probe ca acelea din cazul de față și întrucât borcanele sunt puse pe rafturi, e foar­te ușor să le încurcați. Nu trebuie decât o clipă de neatenție din par­tea asistenților dumneavoastră. Dacă, de exemplu, și acum vocea lui Gautrat a căpătat brusc o notă de nervozitate, listele din Loudun menționau numai fibre musculare si nici un organ intern printre rămășițele corpului doamnei Gouin, în raportul dumneavoas­tră în legătură cu rezultatele analizelor făcute probelor din acel corp se menționează mari cantități de arsenic găsite în intestinele ei. Desigur că nu te poți gândi decât la faptul că ele au fost luate de la un alt cadavru".

Gautrat nu avea în nici un caz de gând să-i dea răgaz să-și revină din șoc. „în raportul dumneavoastră", a spus el, „am găsit o afirmație în legătură cu arsenicul găsit în părui lui Tousaint Rivet. Dar se știe că Rivet era chel. Acesta mi se pare un mare mister sau, dacă nu cumva și aici e vorba din nou de o ne­glijență, părul analizat provine, fără îndoială, de la un alt cadavru adus de la Institutul dumneavoastră. In sfârșit, printre documentele întocmite de dumneavoastră se află și rezultatul analizei făcute unui ochi aparținând cadavrului văduvei Louise Lecomte. Cu toate acestea, pe lista făcută la exhumare, nicăieri nu este menționat ochiul extirpat și trimis la analize. Nici nu s-ar fi putut să fie, întrucât văduva fusese înmormântată de unsprezece ani și ochiul omenesc care să poată să stea în pământ atâta timp fără să se de­gradeze nu a fost încă descoperit".

O comparație completă a celor două liste nu a dus decât la descoperirea câtorva discordanțe. Avându-se în vedere sutele de probe testate, aceste discrepanțe nici nu aveau o importanță prea mare, dar aceste amănunte au pro­dus o puternică impresie asupra instanței, ceea ce era și intenția avocatului. Reieșea că Beroud lucrase cat se poate de neglijent și că rezultatele analizelor efectuate de el nu pre­zentau nici o garanție de veridicitate. ’’Mă întreb dacă bor­canele erau curate sau dacă ele nu conțineau deja arsenic !", a continuat avocatul cu abilitate.

Gautrat 1-a convocat ca martor pe groparul Morin. Morin a declarat că multe borcane erau retrimise de la Marsilia destul de murdare și că nici la Loudun ele nu erau curățate. S-ar putea pune întrebarea de ce Morin a fost singurul martor care a fost chestionat în această privință. Dar Gautrat știa mai bine decât oricine altul pe ce gheață șu­bredă călca. Trebuia să-și intensifice atacul pentru a nu se acorda timp apariției unei breșe. A mai scos și alte hârtii pe care le-a distribuit judecătorilor și juraților. Era în posesia câtorva scrisori adresate de doctorul Beroud lui Roger, ju­decătorul „Dacă raportul întocmit cu privire la analize nu vă satisface, vă rog să aveți amabilitatea să-mi aduceți la cunoștință pentru a face modificările necesare", se spunea într-una din scrisori.

Avocatul sugera cu îndrăzneală că Beroud ajustase rezultatele analizelor conform cu cerințele ju­decătorului de instrucție. Cu siguranță că Beroud se gândise doar la anumite modificări ale textului din punct de vedere stilistic, pentru a fi sigur că prezentase datele științifice mai aride cat se poate de clar pentru a fi înțelese de instanță dar efectele atacului lansat de Gautrat începeau să fie spectaculoase. „Această frază îmi este suficientă", a re­plicat Gautrat, „și mie și celorlalți, îmi imaginez", și, aproape fără să mai respire, a aplicat următoarea lovitură. „Recunoștea Beroud că el e autorul paragrafului pe care îl va citi mai departe ? Citi un paragraf scris de Beroud, în care expertul afirma că după de­cenii de experiență era în stare să recunoască, fără nici un aparat, oglinzile metalice formate în aparatul Marsh și să distingă oglinzile arsenic de alte oglinzi metalice, care ar putea fi produse în ace­lași aparat în prezența unor otrăvuri metalice, ca de exemplu a antimoniului’. Era doar o dovadă de lăudăroșenie a medicului. Probabil că și Gautrat știa că acea propoziție nu însemna mai mult și că lui Beroud nu trebuie să i se permită să citeze din alte părți ale scrisorilor.

Gautrat, brusc, a ridicat în mană șase flacoane sigilate în care erau ținute pentru comparație oglinzi de arsenic si de antimoniu. „Foarte bine, atunci", a exclamat el, întinzându-i flacoanele lui Beroud, „Spuneți-mi, care din aceste flacoane conține arsenic si care conține antimoniu". Åžocat că reputația îi fusese deja discreditată, Beroud a reacționat prea lent și în clipa în care el i-a acceptat jocul lui Gautrat, în privința eprubetelor, era ca și pierdut. Probabil că altă dată, dacă ar fi avut mintea clară, ar fi putut într-adevăr să dovedească că este capabil să facă dife­rențierea cu ochiul liber. Dar atunci, când era atât de emoționat, cu mii de ochi răuvoitori îndreptați asupra lui, nu putea face ni­mic.

Beroud a examinat eprubetele. Apoi i-a dat trei din ele lui Gautrat, declarând că cele trei conțineau arsenic în timp ce celelalte oglinzi fuseseră formate de antimoniu. Ochii lui Gautrat au strălucit. „Doctore Beroud, a spus el, vo­cea cutremurând sala tribunalului, „am niște date interesante pen­tru dumneavoastră. Nici măcar una din aceste eprubete nu con­ține arsenic. Toate conțin antimoniu. Iată ce scrie laboratorul de la care am căpătat eprubetele. S-a întors cu fața la judecător și jurați și a strigat cu un dispreț șfichiuitor : „Aceasta este dovada că doctorul Beroud este un expert în care trebuie să avem încre­dere absolută" și un hohot de ras a străbătut sala tribunalului.

Beroud era atât de tulburat încât atunci când a părăsit clădirea s-a clătinat și a căzut, rănindu-se atât de tare încât la ședința următoare a pro­cesului, unul din asistenții lui, doctorul Medaille, i-a luat locul.

Gautrat ju­case o carte foarte riscantă, dar nu reușise într-adevăr să elimine con­statările lui Beroud în privința prezenței arsenicului. A căzut de acord cu propu­nerea instanței, în legătură cu numirea unor noi experți, care să refacă complet analizele toxicologice. Gautrat era absolut sigur că va fi în stare să descopere puncte nevralgice si erori și în noile ana­lize. De fapt, noile analize vor putea fi mai ușor discreditate decât în primul caz, pentru că fiecare nouă exhumare face sarcina cu mult mai complicată. Rene Fabre, E. Kohn-Abrest, Henri Griffon și Rene Piedelievre, acestea erau numele noilor experți numiți de Tribunalul din Poitiers, toți toxicologi de renume.

A început o nouă serie de exhu­mări la Loudun. Exhumările și analizele au durat în total doi ani. Orice ră­mășiță umană luată pentru probe era adusă mai întâi la Piedelievre și trecută cu atenție pe o listă, încerca să facă tot ce e posibil ca să evite vreo eroare. Spre stupefacția lui (și satisfacția lui Gautrat) s-a aflat că reînhumările, după prima exhumare, fuseseră făcute cu mare neglijență. Rămășițele din diferite or­gane interne care, în multe cazuri, erau atât de amestecate cu pământ încât nu mai rămăsese aproape nimic din ele.

Piedelievre era pe deplin conștient că în împrejurările acelea, Gautrat va obiecta imediat și va spune că orice urmă de arsenic găsită în cadavre pro­venea din pământ. De aceea, a luat numeroase probe de pământ din diferite straturi ale cimitirului Loudun cu scopul de a mai verifica încă o dată solubilitatea arsenicului natural. Piedelievre trăise în universul nu arareori macabru al medicinii legale. Deși obișnuit cu aceste scene, pentru care nu avea repulsie, considera totuși că asista la ceea ce poate fi numit „culmea macabrului". Unele cadavre erau atât de dezintegrate încât nu mai rămăsese pentru analiză decât părul. La acea dată, toxicologia descoperise de mult că părul oferă indiciul cel mai sigur în privința felului, gradului și duratei otrăvirii cu arsenic.

Kohn-Abrest, care lucrase atât cu aparatul lui Marsh cât și cu cele mai moderne tehnici de spectroanaliză, a stabilit prezența unei can­tități medii de 20 de miligrame de arsenic pe kilo-corp, rezultat care, avându-se în vedere cantitatea mică de probe de analiză care le-a stat la dispoziție, trebuia considerat ca o confirmare a consta­tărilor lui Beroud. Åži mai alarmantă era informația pe care Gautrat o obținuse de la laboratorul Griffon : părul lui Leon Besnard conținea de patruzeci și patru de ori mai mult arsenic decât părul normal.

Cu toate acestea Gautrat nu abandonase speranța că va găsi niște puncte nevralgice în mărturiile experților, dar și-a dat seama că el ar fi putut, tot atât de bine, să fie forțat să accepte dovada prezenței arsenicului. De aceea el și-a imaginat o nouă tactică, aceea de a accepta că există arsenic în cadavre, dar că acesta nu provenea din mâna unui ucigaș, ci din solul cimitirului. Griffon a con­statat că deși există, fără îndoială, arsenic în pământ, doar canti­tăți infime puteau să se dizolve în apă. În 1952, Rene Truhaud a îngropat câteva fire de păr, a căror cantitate de arsenic fusese atent stabilită, într-un loc deosebit de bogat în arsenic din cimitirul Loudun, exact la aceeași adâncime cu „victimele Măriei Besnard". În 1953, părul a fost scos din pământ și supus din nou analizelor pentru a se stabili conținutul de arsenic, în timp ce părul cadavrelor conținea cantități neobișnuit de mari de arsenic, conținutul în arsenic al firelor de păr îngropat s-a modificat aproape nesemnificativ în decurs de un an.

Gautrat s-a apucat să studieze literatura de specialitate referitoare la conți­nutul în arsenic al solului și pe la sfârșitul anului 1953 a zărit o lumină salvatoare. Gautrat a dat de lucrările unui număr de specialiști al căror domeniu atingea doar tangențial toxicologia. Primii doi care i-au stârnit interesul erau Henri Ollivier și Lepeintre. Åži, ca și cum îl urmărea norocul, cei doi specialiști, studiind ar­senicul din apă, au ajuns la concluzia că existau procese necunos­cute care aveau loc în sol și care făcea arsenicul din sol solubil în cantități mult mai mari decât își imaginaseră toxicologii pană atunci.

Teoriile lui Ollivier și Lepeintre nu erau în nici un caz acceptate de toată lumea și nici cei doi specialiști nu pretindeau că au atins fondul problemei pe care ei doar o ta­tonaseră, însă ei stabiliseră un adevăr care nu putea fi respins în nici un caz, acela că, în apă, arsenicul are o mare solubilitate și în felul acesta pătrunde în părul cadavrelor ca rezultat al acti­vității bacteriilor din sol. Dar procesele care aveau loc nu puteau fi anticipate cu precizie. Dar pentru Gautrat aceste teorii erau o mană cerească. Gautrat a luat legătura cu Ollivier și Lepeintre. Ei i-au făcut cunoștință cu alți doi biologi care făcuseră constatări similare. Aceștia erau profesorul Jean Kelling și profesorul Paul Leon Truffert care a deve­nit cel mai important dintre noii aliați ai lui Gautrat.

Gautrat obținuse și informații precise despre metoda folosită de Henri Griffon în cercetarea arsenicului din păr.

Universul fizicii atomice era însă pentru Gautrat o carte închisă așa cum era pentru marea majoritate a contemporanilor lui. A găsit doi fizicieni care au fost gata să-i dea sfaturi în această privință. Este vorba de Lebreton și Derobert. Aceștia i-au spus că metoda de detectare a arsenicului din oase și păr cu ajutorul radioactivității avea, fără îndoială, un mare viitor. Fizicienii i-au explicat, de asemenea, în­tregul procedeu. Dificultatea cea mai mare în aplicarea procedeului consta în luarea deciziei cu privire la durata de timp la care substanța su­pusă analizei pentru stabilirea cantității de arsenic să fie supusă bombardamentului cu neutroni în reactorul nuclear.

Pentru Gautrat, acest aspect al problemei era extrem de di­ficil de înțeles. Fizicienii se refereau tot timpul la timpul de înjumătățire, prin care ei înțelegeau timpul în care jumătate din atomii unui element dat se dezintegrau. Astfel, timpul de dezinte­grare a arsenicului radioactiv este de 26 ore și jumătate, însemnând că în 26 ore și jumătate, jumătate din atomii lui se dezinte­grează. Din jumătatea rămasă, o altă jumătate se dezintegrează în următoarele 26 ore și jumătate și tot așa pană ce se termină transformarea completă a arsenicului radioactiv într-un element neradioactiv.

Lebreton și Derobert i-au indicat greșeala principală pe care a comis-o Griffon. Părul lui Leon Besnard fusese ținut în reactorul nuclear nu timp de 26 de ore și jumătate, ci numai 15 ore, eroare care nu duce în mod necesar la o confuzie a rezultatelor, dar dă posibilitatea apariției greșelilor.

Gautrat era deja sigur că va câștiga și noua luptă.

Marie Besnard din iulie 1953 fusese transferată la Bordeaux, unde urma să se desfășoare cel de al doilea proces. Ca și în timpul primului proces, martorii nu au oferit nici o dovadă substanțială, ci doar o sumedenie de zvonuri și ca­racterizări din care se putea trage concluzia că Mărie Besnard era o femeie dezagreabilă, avară, calculată și probabil psihopată, ceea ce însă nu însemna că ea e și criminală. Gautrat, Hayot și o tânără avocată atrăgătoare din Bordeaux, Favreau-Colombier, au hărțuit mulțimea martorilor cu destulă violență.

Gautrat a fost precaut și nu a atacat prea puternic constatările lui Kohn-Abrest și Fabre. Prestigiul lor era atât de mare și mărturia lor atât de clară, încât el nu se putea aștepta să obțină vreun succes. El și-a concentrat atenția asupra lui Henri Griffon. Avocatul și-a pregătit terenul cu o mare precauție, ținând ins­tanței un curs de fizică atomică și de analiză radiochimică a arse­nicului. Faptul că el însuși era un profan și-și însușise recent cu­noștințele din acest domeniu străin de meseria lui a făcut subiectul cat se poate de clar pentru ceilalți profani. Nu și-a început atacul pană ce nu a fost sigur că absolut fiecare jurat a înțeles ce înseamnă timp de înjumătățire de 15 ore si de 26 de ore și jumătate.

A reușit să-1 forțeze pe Griffon să admită că metoda folosită de el era atât de nouă încât, desigur, erau diferențe de opinii printre experți. În acel moment, Gautrat a realizat că reușise ceea ce și în­cercase de fapt : semănase sămânța îndoielii în sala tribunalului. L-a atacat încă o dată. „A fost timpul de iradiere de 15 ore prost ales ori nu" ? Griffon i-a replicat că nu se poate vorbi de corect și incorect în această privință, ci nu­mai de diferite opinii în privința noțiunilor de corect și greșit. I-a fluturat declarația pe care o obținuse de la cei doi fizicieni francezi și apoi a citit-o cu voce tare. „Ei sunt experți", a conchis el.

Experții munciseră doi ani de zile. Sperase că munca lor nu va lăsa nici o fisură în care Gautrat să-și împlânte cuțitul. Åži acum, își dădea el seama, numai prin neglijența de neprevăzut a unui singur om, Gautrat putea să semene încă o dată semințele îndoielii care aproape distruseseră capetele de acuzare din 1952. Gautrat avea toate motivele să fie încrezător pentru că partea principală a atacului nu fusese încă dezlănțuită.

Nimeni nu putea afirma că Marie Besnard fusese în posesia unei cantități de arsenic. Nimeni nu o văzuse vreodată pe Marie Besnard cumpărând sau administrând otrava vreunei victime.

El a cerut instanței permisiunea de a audia mărturiile lui Ollivier, Lepeintre, Kelling și Truffert. Gautrat introduce un nou element într-un capitol al toxicologiei care nu evoluase de mult timp. Åži de data aceasta a procedat cu cea mai mare precauție.

Marea lui lovitură va fi dată o dată cu adu­cerea lui Paul Leon Truffert în fața tribunalului, cu toată demni­tatea si prestigiul lui de membru al Academiei de Åžtiințe și de ca­valer al Legiunii de onoare. Fără îndoială, depozițiile lui Ollivier, Lepeintre și Kelling în legătură cu rolul bacteriilor din sol în solubilitatea arsenicului au provocat o senzație neobișnuită. Depo­zițiile aveau farmecul noutății care totdeauna seduce chiar și pe cei care întâmpină dificultăți în urmărirea controverselor științifice dintre experți.

S-a afirmat că bacteriile din sol, în special acelea din solul cimiti­relor, reacționau cu totul imprevizibil asupra solubilității arseni­cului și respectiv în privința pătrunderii lui în pământ, în cadavre și în părul morților. Ca rezultat al activității bacteriene, arsenicul putea pătrunde atât de puternic în structura, părului încât nu mai putea fi înlăturat prin procesele de spălare, pe care, de obicei, se bazau toxicologii. Mai mult decât atât, unele din experiențe au evi­dențiat că arsenicul din sol, introdus în păr datorită acțiunii bacte­riene, putea să se fixeze la anumite intervale de-a lungul firului de păr ca și cum acesta ar fi pătruns în păr din corp.

Astfel, teoria toxicologică, după care arsenicul adițional scaldă tot părul și prin urmare poate fi diferențiat de arsenicul provenit din corp, nu mai poate fi considerată ca absolut vitală, în sfârșit, ca rezul­tat al activității bacteriene era posibil ca doza de arsenic din cadavru sau din păr să depășească de mai multe ori conținutul în arsenic al solului înconjurător. Aceasta arunca o umbră de îndoială asupra doctrinelor de pană atunci, potrivit cărora pătrunderea arsenicului din solul înconjurător putea fi scoasă din discuție dacă acel sol con­ținea cu mult mai puțin arsenic decât cadavrul.

In lumina noilor descoperiri, posibilitatea ca mari can­tități de arsenic din cadavrele de la Loudun să fi provenit din solul din cimitir nu mai putea fi exclusă.

Fiabre și Kohn-Abrest nu au luat poziție împotriva expertului apărării deoarece îndelungata lor activitate în domeniul toxicologiei îi învățase să nu excludă niciodată posibilitatea unei erori și deși foarte sceptici, atunci când completul de judecată le-a cerut să-și exprime părerea, amândoi au declarat că nu puteau să nege complet „acuratețea, exac­titatea și posibilitatea ca experiențele și cercetările lui Truffert să fie adevărate".

La 31 martie 1954, al doilea proces al Mariei Besnard a atins din nou punctul de completă derută și nesiguranță. Gautrat a ape­lat în acest moment la sentimentele umanitare și la conștiința justiției franceze. Avocatul cerea eliberarea acuza­tei din închisoare, cerea libertatea Mariei Besnard, pană ce, în sfârșit, va fi dovedită nevinovăția ei, în urma noilor expertize și analize științifice propuse se procuror. Tribunalul după o deliberare de mai mult de o oră a hotărât ca un grup de experți să examineze obiecțiile lui Truffert și ale ce­lorlalți martori ai apărării. Pană ce se vor primi opiniile noilor ex­perți, necesare celui de al treilea proces, Mărie Besnard urma să fie eliberată pe baza unei cauțiuni de un milion și două sute de mii de franci.

Puțini dintre locuitorii orășelului său credeau în nevinovăția Mariei. Amatorii de curiozități și reporterii apăreau la intervale regulate la Loudun și portretele pe care i le făceau erau destul de contradictorii. Tabloul care se conturase în timp era acela al unei criminale ce-și datora libertatea greșelilor acu­zării, greșelii și slăbiciunilor omenești ale experților și istețimii avo­catului ei.

Frederic Joliot-Curie, laureat al premiului Nobel, care înființase primul reactor nuclear francez și organizase pro­gramul de cercetări nucleare din țara lui a acceptat cu greu să verifice lucrările lui Griffon. Experiențele lui au durat câțiva ani și a confirmat faptul că Griffon se făcuse vinovat de anumite inexactități dar avea perfectă dreptate atunci când semnalase pre­zența unor doze letale de arsenic.

În decursul a 7 ani, din 1954 pană în 1961, experții au cercetat problema arsenicului din solul cimitirului din Loudun, a solubilității și rolului activ în solubilizare al bacteriilor în sol. Tribunalul a desemnat ca verdictul în această problemă să fie dat de trei savanți de reputație internațională : pro­fesorul Rene Charles Truhaud de la Universitatea din Paris, toxicolog, profesorul Albert Demolon și pe profesorul Maurice Lemoigne de la Institutul Pasteur din Paris, Demolon și Lemoigne erau microbiologi și specialiști în pedologie. Lemoigne conducea secția de cercetări în domeniul fermentării de la Institutul Pasteur.

Martorii lui Gautrat, de la Truffert la Ollivier, au depus mari stră­danii să găsească dovezi care să le sprijine noile lor teze. încă o dată resturile umane au fost exhumate și s-a construit o machetă mare a cimitirului ca bază pentru studiul detaliat al mișcării apelor subterane.

În sfârșit, în 21 noiembrie 1961, a avut loc ultimul proces. La 21 noiembrie, Marie a apărut pentru a treia oară în boxa acuzaților, verdictul depinzând de o singură problemă, aceea dacă otrava găsită în cadavrele din Loudun provenea din solul cimitirului ori dacă această posibilitate putea fi complet exclusă. În mod inutil, acuzarea a mai adus încă o dată ca martori pe profesorii Savel, Kohn-Abrest si Piedelievre pentru a depune mărturie cu privire la existența cantităților fa­tale de otravă.

Gautrat a început să scoată la iveală diferitele liste întocmite în timpul exhumărilor și analizelor de laborator și a găsit discre­panțe. Pentru că în notele lui Piedelievre era menționat numai scalpul lui Leon Besnard nu și părul, Gautrat și-a permis să afirme cu mult curaj că nici un fir de păr din capul lui Leon Besnard nu fusese trimis la Paris. El a încercat să facă un caz capital din faptul că părul lui Leon Besnard, testat mai întâi de Griffon și apoi de Joliot-Curie și Savel, apărea în raportul lui Griffon ca având 5,71 cm lungime în timp ce în raportul lui Joliot-Curie avea o lungime de 7,62 cm. Prin urmare, a afirmat Gautrat, nu era vorba de același păr.

Din nou Marie Besnard a dispărut complet în um­bră. Deși soarta ei era pusă în balanță, miza era mult mai mare : o problemă fundamentală de toxicologie.

Rene Charles Truhaud a apărat doctrina tradițională conform căreia arsenicul nu putea pătrunde în cadavru din sol, în astfel de cantități ca acelea găsite în cadavrele din acest caz. Nu era nici o îndoială că solul din cimitir conținea arsenic, dar cantitatea de arsenic pe kg/sol era incomparabil mai mică decât cantitatea de arsenic din cadavre.

Truhaud a declarat că e imposibil ca astfel de cantități mari de arsenic din cadavre să fi provenit din mica cantitate de arsenic din sol. În cadavrele care nu aveau nici o legă­tură cu cazul Besnard, dar care fuseseră de asemenea îngropate la Loudun, nu se găsise absolut nici o urmă de arsenic, deși toate stătuseră în același pământ. Marcellin Besnard, Louise Lecomte, Marie-Louise Gouin, trei dintre pretinsele victime ale Măriei Bes­nard, fuseseră îngropate una lângă cealaltă în aceeași criptă timp de aproximativ 11 ani. Dacă arsenicul pătrunsese în cadavre din ex­terior, ele ar fi trebuit, logic vorbind, să fi conținut cantități egale de otravă. Spre exemplu, în cadavrul lui Marie-Louise Gouin de-abia dacă s-au găsit câteva urme de arsenic. Prin urmare, toate cercetările negau posibilitatea penetrării otrăvii în cadavre din exterior.

Ollivier, Lepeintre, Kelling, Bastisse și mai cu seamă Truffert au des­cris rezultatele ultimelor lor cercetări, care confirmau dilema lor în privința previzibilității proceselor din sol, datorită activității bacteriilor și fermenților lor. Regularitatea acestor procese, căutată de Truhaud, practic nu exista. In unul și același cimitir, arsenicul putea deveni solubil în apă într-un loc iar în altul nu. Nu avea nici o semnificație de asemenea faptul că dozele de arsenic din sol erau foarte mici în timp ce cantitatea de arsenic din cadavru era foarte mare.

Ultimele lui experiențe au confirmat, de asemenea, con­statarea că părul nu înmagazina arsenicul numai din cadavre, dar și din mediul înconjurător. Uneori arsenicul putea fi izolat și din segmentele separate de păr, în special în apropierea imediată a rădăcinii părului. Acest fenomen se explică prin activitatea bacte­riană neobișnuită din vecinătatea scalpului. Truffert și-a terminat depoziția cu afirmația că teoriile precedente cu privire la această problemă sufereau de o eroare comună și anume aceea că nu luau în considerație extraordinara complexitate a naturii.

Truffert s-a adresat în sfârșit lui Truhaud căruia i-a cerut să răspundă la o întrebare : „Ați uitat", a întrebat el „să trageți concluzii din experiența pe care chiar dumneavoastră ați făcut-o în 1952 ?” S-a aflat că, în 1952, Truhaud a otrăvit un dine pe care 1-a ți­nut îngropat timp de 2 ani în cimitirul de la Loudun. Când câinele a fost exhumat și examinat, doi ani mai târziu, Truhaud s-a confrun­tat cu un mister. Cadavrul câinelui nu mai prezenta urmele de otravă cu care fusese omorât.



Depoziția fundamentală în acest caz s-a do­vedit a fi aceea a profesorului Lemoigne, biologul pe care acuzarea îl desemnase să verifice afirmațiile lui Truffert. După o lungă des­criere a cercetărilor sale, făcute la Loudun și Institutul Pasteur, a afirmat că „în general, trebuie spus că… putrefacția bacteriană a plantelor și resturilor de animale duce la solubilizarea arsenicului, dar este imposibil de judecat și imposibil de spus dacă arsenicul se va dizolva sau nu într-un sol dat. Răspunsul la această problemă depinde de prea mulți factori, mai mulți decât putem noi include în competența noastră în acest moment".

Gautrat, care ascultase fiecare cuvânt cu mare atenție, a sărit în picioare și a strigat : „Acesta este sfârșitul cazului Besnard".

Procurorul i-a răspuns lui Gautrat : „Aveți o remarcabilă capacitate de a interpreta tot ce auziți în favoarea dumneavoastră. După cate înțeleg eu, experții nu pot lua o hotărâre decisivă, întrucât există mai multe posibilități. Dumneavoastră însă vă grăbiți să trageți concluzia că există o sin­gură posibilitate și anume posibilitatea solubilității arsenicului, în egală măsură însă există posibilitatea ca arsenicul să fie insolubil, adică, altfel spus, posibilitatea ca arsenicul să nu poată pătrunde în cadavru după deces".

Victorios, Gautrat i-a replicat : „Da, dar dumneavoastră nu știți care din cele două posibilități este corectă. Dumneavoastră si ex­perții dumneavoastră sunteți incapabili să faceți afirmații sigure în legătură cu această problemă. Trebuie să admiteți, chiar aici pe loc, că este imposibil să vă susțineți acuzația.

În ziua de 12 decembrie 1961 tribunalul a achitat-o, din lipsă de dovezi, pe Marie Besnard de cele 12 omucideri prin otră­vire.

http://www.avoconsult.ro/category/cazuri-procese-afaceri-celebre-mult-mediatizate-si-cunoscute/