LOCUL III LA CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ SCURTĂ ,,RADU ROSETTI1. Tragedie cu… ochelari
Da, aveţi dreptate! Era o cacealma de zi, care se zvonea a fi foarte frumoasă. Adică soare, nori împachetaţi din timp, trafic rutier senin şi o uşă uşă
Resemnată în faţa acestui adevărat dezastru, am tras un oftat de zile mari şi m-am apucat (la propriu) de f.f. importanta mea misiune.
Tocmai eram în toiul acestor plăcute îndeletniciri, când uşa
Nu părea să fi trecut de 60 de ani, era înfofolit într-o haină de fâş, pe cap îşi îndesase o căciulă neagră de blană (lucru ciudat pentru căldura de afară, nu credeţi?) iar la piept ţinea strâns o mapă voluminoasă burduşită cu viitoarele mele necazuri.
De când l-am reperat, bâjbâind în faţa uşii, mi-am dat seama că vederea lui necesita intervenţia urgentă a unui medic oftalmolog. A privit miop în stânga şi-n dreapta, apoi, reperându-mă undeva înainte, a îngăimat un salut şi s-a îndreptat către biroul în spatele căruia rămăsesem blocată cu mătura-n mână. Chiar şi aşa, cu lentilele groase cât o roată de maşină (agăţate de o ramă cârpită şi spânzurată de nasu-i coroiat), abia a reuşit să ajungă până la mine.
A trebuit să-l iau părinteşte de mână şi să-l instalez pe un scaun debarasat (la fix) de ziare, decupături şi alte asemenea mizilicuri nelipsite din clasica dezordine care mă caracterizează.
Era într-o vineri şi de miercurea următoare figuram pe lista celor cazaţi la “Cota 1400” din Sinaia. Eu şi Ştefan. Adică dulcele, noul şi la fel de mofturosul meu prieten, care suplinea cu prisos desprţirea de Alex… Nu mă întrebaţi care, motiv (foarte întemeiat) pentru a reveni la oile noastre, adică, pardon, la ţapul nostru bătrân, a cărui barbă tocmai i se prinsese între coperţile mapei pe care se încăpăţina să o strângă în continuare la piept. Neavând de ales, m-am aşezat, la rândul meu, pe fotoliul din spatele biroului (desigur nu oval). Fotoliu ale cărui arcuri au gemut din greu. Asta nu m-a deranjat prea mult pentru că, pur şi simplu, eram fascinată de personajul din faţa mea care, sincer vă spun, părea să iradieze în jurul lui ceva ireal…
Nereceptând nici un semnal din partea lui, mi-am aprins o ţigară (chiar dacă în redacţie nu se putea fuma) aşteptând răbdătoare urmarea. Cum ea întârzia să apară, neavând ceva mai bun de făcut, m-am aplecat să culeg câteva ghemotoace de sub birou. Prilej tactic pentru a acţiona butonul de înregistrare al reportofonului. Pentru orice eventualitate…
Apucasem deja să-mi fac ordine în sertare şi să reuşesc performanţa de a mă frige la degete cu ţigara, când ultralentilele (până atunci pierdute în gol) au început să mă focalizeze cu interes. Am zâmbit ca la fotograf şi, în lipsă de ceva mai bun, am început să smulg sadic aripile unei muşte şcolite, care îndrăznise să poposească pe agenda mea.
– Sunteţi ziarista Ada Mureşan? porni pe nepusă masă întrebarea necunoscutului. Fleoşc! Zâmbetul mi-a îngheţat pe loc. Tot ca la fotograf. Dar ca unul de la Polul Nord, căruia tocmai i se spărsese pojghiţa de gheaţă de sub picioare.
- Sunteţi sau nu ziarista la care mă refer? a tunat aceeaşi voce, în faţa gurii mele căscate gata să primească puzderia de muşte din încăpere. Şi pe bună dreptate, pentru că, oameni buni, ori căpiasem (ceea ce, fie vorba între noi, mi se întâmplă destul de des), ori pseudonimul meu cel mai intim şi cel mai protejat (inclusiv de nesuferita mea şefă) ajunsese să fie cunoscut de orice nenorocit! Nici în ruptul capului nu mi-ar fi trecut faptul că acesta ar fi putut ajunge până şi la cheremul ultimului preşedinte de asociaţie specializat pe apometre blocate, ţevi sparte, gunoi neridicat la timp şi zarzavaturi cultivate nepermis în faţa blocului. Despre acest subiect nu pot să vă spun altceva decât că îl foloseam numai şi numai atunci când dădeam cu barda în cei care aveau la teşcherea miliarde câştigate nu tocmai la unison cu dogmele ortodoxiei (sau, după caz, ale catolicismului).
Hotărât lucru! Înainte de a pleca în mult râvnita vacanţă, va trebui să-mi schimb pseudonimul şi să port o discuţie f.f. exploziva între patru ochi cu şefa. Scurt pe doi! Toate clare, numai că lentilele enorme din faţa mea nu aveau răbdare pentru astfel de modificări şi aşteptau – pronto – un răspuns. Salvarea a venit din partea telefonului care, miraculos, a ţârâit la fix.
– Dana la telefon, aproape că am zbierat în receptor. Da, discutăm pe urmă… Cum? Desigur, vin imediat… Fără discuţie.. În cele din urmă am trântit receptorul şi mi-am luat aerul de mare grabă însă, în ciuda tuturor eforturilor mele actoriceşti, ramolitul nu s-a lăsat impresionat şi mi s-a adresat cu o voce hârşâită:
– Domnişoară, dacă-mi confirmi că mă aflu în faţa persoanei pe care o caut, atunci stăm de vorbă. Şi, în acest caz, pseudonimului dumneata nu-i va mai arde să plece acasă. În caz contrar, am două variante: fie să mă adresez altui ziar, fie să mă spânzur!
Dacă de obicei îmi place să blufez, vă asiur că de data aceasta eram mai mult decât speriată, aşa că, până să-i răspund, a trebuit să mă reculeg mângâindu-mi cerebelul şi muşcând cu sete din pix.
- Domnule X, m-am trezit vorbind fără să vreau, fac parte de ceva timp din această redacţie, ceea ce-mi dă dreptul să vă spun că răbdarea mea este limitată. Dacă vreţi să-mi comunicaţi ceva, binevoiţi să descărcaţi sacoşa cât mai repede. Dacă nu, vă anunţ solemn că mă grăbesc să ajung la o întâlnire care nu mai suferă micio amânare. Deci…
Telefonul mă întrerupse din nou. Nu al meu, ci al lui.
O mână înmănuşată (pe căldura asta!) a butonat nonşalant tastatura unui minuscul celular. Pauză, după care iubitul meu intrus a mormăit ceva neinteligibil şi, după un minut de ascultare, a închis de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi, pleosc, cu totul neaşteptat, mi-a trântit pe birou mapa pe care o ţinuse la piept cu atâta îndârjire.
Uşurare! Nişte degete (pe care le ghiceam foarte noduroase) au scos din ea, foarte calm, şapte dosare burduşite cu hârtii (de parcă duceam lipsă!). Drept explicaţie, dioptriile mi s-au adresat din nou, la fel de sărat:
– Domişoară redactor Dana – pentru că aşa vă cheamă, ceea ce vă dau aici şi cu ceea ce veţi mai primi pe parcurs, poate demola o întreagă mafie care, momentan, sugrumă întregul oraş. Deocamdată este de ajuns. Ce va urma, depinde numai şi numai de dumneata. Am privit din nou la el, de data aceasta cu un zâmbet tâmp, dar se pare că ochelarii lui cât roata carului (prea mare) nu prea aveau chef de glume.
– Sunt şapte dosare, a continuat scheletul meu înmănuşat. Şapte dosare despre şapte persoane importante în rahatul nostru de oraş. Ei bine, toate acestea vor trebui să plătească mai devreme sau mai târziu. Adică în următoarele săptămâni, în anumite zile. Nu vă temeţi, veţi fi anunţată din timp. Acestea fiind zise, benoclatul meu s-a ridicat de pe scaunul scârţâitor şi s-a îndreptat spre uşă
– Aş vrea să-ţi pot spune cine sunt şi ce m-a îndemnat să mă adresez ţie, dar sunt sigur că, la timpul respectiv, vei afla şi singură. Deocamdată, distracţie plăcută!
A pocnit ostentativ din degete şi s-a făcut nevăzut pe culoar, sigur că va beneficia de suficient timp până când mandea să se dumirească şi să fugă după el. Nu se înşelase. Când am ajuns în stradă, râurile de maşini îşi vedeau liniştite de drum, acoperind cu prisosinţă carosabilul. Pe ambele sensuri…
2. Miros de fraudă
Mască din nou! Nemairămânându-mi nimic de făcut, am băgat de urgenţă în marşarier, pentru, desigur, a reveni în birou. În treacăt (şi numai în treacăt) am şterpelit un teanc de hârtii de pe biroul secretarei noastre care era prinsă (între căşti) de o melodie drăcească. Nu ar fi reacţionat nici măcar în faţa unui elefantaflat în călduri! Ajunsă la staţia de destinaţie, marşarierul automat m-a propulsat pe bătrânul meu fotoliu. Contactul dur cu binecunoscutele-i arcuri rebele mi-au amintit de butonul reportofonului. Banda magnetică încă se mai derula, fără să-i mai pese că de data aceasta înregistra doar zgomotul prafului care se depunea liniştit pe hârţoage. Năucă încă, am derulat-o şi am repornit la întâmplare reportofonul: Şapte dosare despre şapte persoane importante în rahatul nostru de oraş. Ei bine, toate acestea vor trebui să plătească mai devreme sau mai târziu. Adică în următoarele săptămâni, în anumite zile. Nu vă temeţi, veţi fi anunţată din timp. L-am oprit imediat, mai năucă decât la început, apoi mi-am îndreptat neîncrezătoare privirea către teancul de dosare roz (ca viaţa, nu-i aşa?) răvăşit pe biroul meu neruşinat de maro. Adevărul era că, cel puţin ciudat, fiecare dosar avea o altă culoare. Plecau de la un roz pal şi, trecând prin adăugiri succesive de rosu, ajungeau la o culoare intensă apropiată de cea a sângelui. Oricum, erau foarte arătoase şi purtau numere de la unu la şapte, aplicate pe câte o bulină galbenă. L-am luat neîncrezătoare pe primul, mi-am aprins o ţigară (chiar dacă regulamentul interzicea cu desăvârşire fumatul în redacţie, cred că nu aţi uitat), le-am lăsat pe celelalte să cadă elegant într-un sertar şi m-am pus pe răsfoit fără prea mare tragere de inimă.
N-a durat prea mult însă până să-mi casc ochii, să-mi scuip în sân, să-mi redefinesc sensul câtorva anchete deja publicate şi să mă ard din nou cu ţigara aprinsă a doua oară şi uitată între nişte degete care nu mai ştiau ce foi să răsfoiască.
Totul frigea! Frigea atât de tare încât, involuntar, mi-am rotit speriată privirea prin încăpere pentru a mă asigura că nu mă urmăreşte nimeni. Era târziu şi documentele cu pricina se cereau studiate în altă parte. În concluzie, le-am pus cu precauţie în geanta mea jerpelită, am părăsit faimosul meu birou şi am luat cap-compas umila mea garsonieră. În trecere, am aruncat pe biroul secretarei actele pe care i le subtilizasem ceva mai devreme şi pe care, desigur, le căuta cu disperare din moment ce lipseau atât ea cât şi căştile care-i umpleau cu prisos timpul în exerciţiul funcţiunii. Aşa cum vă spuneam, odată ajunsă în maşina mea (proprietate a unui prieten care mi-o împrumutase acum un an şi ceva, înainte să plece în străinătate) eram hotărâtă să mă retrag la domiciliul (era să zic conjugal) meu de burlăciţă convinsă, dar aşa cum mi se întâmplă mai întotdeauna, m-am surprins intrând la Baby Club, un local foarte cochet în care eram obişnuita casei şi care avea avantajul de a oferi unor asemenea clienţi selecţi separeuri speciale şi mai ales discrete. Atmosfera autohtonă era atât de încărcată (având în vedere că trebuia să înceapă programul de discotecă), încât nici măcar Valy, chelneriţa mea preferată, nu şi-a putut face timp pentru mine. Aşa că a trebuit să-l sun pe Tony care, tot prin acelaşi telefon, a făcut aranjamentele necesare (doar era patron, ce naiba!). În concluzie, am fost instalată în separeul lui propriu şi, mai ales, personal, departe de vacarmul ringului de dans.
Acestea fiind zise, aranjate şi rezolvate, preferata mea prietenă- chelneriţă Valy nu a mai avut nimic împotrivă să-mi facă toate mofturile, aducându-mi, pe rând, două duble, o cafea, o simplă, iar o cafea şi, în final, o sondă tip Molotov (specialitate inventată de mine şi foarte apreciată de câţiva colegi, atunci când vroiau să se torpileze cu orice preţ). În cele din urmă, văzând că nu mai am şi alte pretenţii, scumpa mea Valy a plecat să se fâţâie pe lângă un june blond care bâjbâia o roşcată semi-şatenă la origine. Liniştită în această privinţă şi încălzită din plin, am scos dosarul cel roz-prim şi m-am pus serios pe studiat. Fără să vă mai ţin în suspans, vă vând următorul pont: şapte dosare – şapte dovezi – şapte crime – şapte ore pierdute – şapte belele! P.S.: Am uitat de cele şapte zile de concediu ratate!!!
3. Epilog
În mare (nu în lac) cam aşa s-a desfăşurat întraga nebunie. Chestia naşpa e că, în acest moment, stau intr-un soi de pat, legată de nişte aparate ciudate şi mă uit la o cutie care pare a fi un televizor.
Cutie care bâiguie ceva de genul acesta: Cunoscuta jurnalistă Ada Mureşan a decedat în urma unui teribil accident… Vremea va oscila între moderat şi foarte moderat…
Scârbită, am dat să ma ridic dar acest lucru este cam imposibil, din moment ce mâinile, picioarele, urechile, ce mai – intregul meu corp lipseşte!
Aşa că am început să citesc cu glasul minţii ştirile afişate pe cutia – televizor: Ministrul Secretar de Stat…